site stats

joi, 29 ianuarie 2009

Orasul care moare...

A fost odata un oras...

Toti locuitorii celorlalte orase din tinut se uitau cu invidie si admiratie la el... Locuitorii ii construisera ziduri inalte si frumoase ca sa fie vazut si recunoscut de departe. Niciodata lucrul la ziduri nu inceta, pentru ca zidurile sa fie tot mai inalte si frumoase, spre fala orasului...

Zilele erau mai insorite parca, iar locuitorii orasului faceau tot ce puteau ca sa-si faca viata si mai frumoasa. Si faima orasului crestea si era recunoscut ca unul din cele mai frumoase orase ale tinutului pana hat departe in strainatati. Chiar si atunci cand au venit vremuri vitrege si mai marii tinutului nu vedeau cu ochi buni frumusetea lui, orasul a gasit modalitati ca sa se fereasca de rautatea lor si sa creasca in faima si mai mult...

Cantaretii, poetii si actorii orasului erau in numar mare, locuitorii plecau urechea la vorbele intelepte ale batranilor, ii respectau si toti erau fericiti... Si mandri...

Aveau si de ce. Cine mai era ca ei? Cine mai avea un oras ca al lor? In tot tinutul daca te plimbai si spuneai:"EU sunt din acel oras" pe fetele celorlalti citeai admiratia si invidia... Si sufletul locuitorilor orasului se imbata de mandrie vazand astfel de reactii... Si se gandeau cum sa inalte zidurile orasului mai sus si cum sa le faca si mai stralucitoare...

Mandria se umfla din ce in ce mai tare in inima locuitorilor orasului cu fiecare an care trecea... Si au inceput sa creada ca nimic nu ii mai poate atinge si ca nimeni nu va fi ca ei vreodata in tinut...

In tot acest timp ceilalti locuitori din alte orase au inceput sa ia exemplu de la orasul-model, si tot straduindu-se au inceput sa aibe si ei cantareti, poeti, actori... Ba chiar au inceput sa inventeze ei insisi lucruri noi si au imprumutat obiceiuri de la alte orase ale lumii, mult mai mari si mult mai frumoase...

Intr-o zi, cand unul din locuitorii orasului care fusese odata cel mai cel, era in alt oras si a spus: "EU sunt din acel oras" a vazut cum sprancenele celorlalti s-au ridicat cu mirare si ironie ca si cum ar fi spus: "ei si ce?!!"

Si cu toate acestea el nu le-a spus nimic celor de acasa si a continuat sa fie mandru, la fel ca si ceilalti locuitori ai orasului admirat pana atunci de toata lumea. Si ceilati vazusera in calatoriile lor ca ceva se schimbase dar isi spuneau: "Eh! Ca noi nu e nimeni... sunt invidiosi!" Si locuitorii orasului din povestea mea au continuat sa fie mandri cu totii... Si au inceput sa faca din ce in ce mai putin pentru orasul cu care se mandreau...

Cantaretii ,poetii si actorii de dinainte imbatranisera, batranii nu mai erau respectati de locuitorii tineri si plini de viata pe care ii invatasera sa fie mandrii... Mai mult: poetii, cantaretii si actorii tineri se imputinasera si crescuti sa fie mandri de orasul lor au inceput sa ignore ce era in afara zidurilor tot mai inalte construite in jurul orasului considerand ca ei au cunostiinta asupra tuturor lucrurilor...

Si asa locuitorii au continuat sa-si construiasca ziduri tot mai inalte, pana cand nu se mai putea vedea nimic dinlauntru in afara si nici de afara inauntru... Printre crapaturile zidului au inceput sa se strecoare tot soiul de oameni de toate soiurile: si prosti, si ciudati, altii dubiosi din locurile murdare ale tinutului... Auzisera de bogatia orasului si vroiau o parte pentru ei. Fiind din ce in ce mai multi, nou-venitii au inceput sa impuna obiceiurile lor, atat cat se pricepeau... Asa ca orasul a inceput sa moara...

Astazi orasul acela mandru, invidiat odata si admirat odata, e pe moarte... Locuitorii lui acum sunt doar niste guralivi ce se umfla in pene si spun mereu tuturor: ""NOI suntem din acel oras"... Se mandresc cu realizarile inaintasilor lor dar ei insisi fac din ce in ce mai putin pentru orasul lor...

Si se mira mereu, si nici nu inteleg, de ce locuitorii altor orase se uita la ei ba ironic, ba cu un nelinstitor subinteles. Nu inteleg de ce nu mai sunt muti de admirate si invidie locuitorii celorlalte orase... dar continua sa isi spuna cu mandrie: "NOI suntem din acel oras"...

joi, 22 ianuarie 2009

Acasa...

In sfarsit, dupa noua luni de cand am parasit Timisoara in batrana Dacie,
am revenit acasa, si asta cu o ocazie ce ar onora pe oricine: am fost
invitati sa cantam la a sasea editie a evenimentului "Jurnal de bord"
organizat de Adi Barar (Cargo).

Cand am intrat pe Calea Buziasului am avut senzatia ca m-am dus la
culcare, am visat si tocmai m-am trezit din vis... Si urma acea mare
incercare ca in fiecare oras unde canti prima oara, resimtita acum dublu
pentru ca eram in fata prietenilor... Oare o sa le placa? Sau nu?

Unii nici nu stiau ca am plecat din oras si cand au aflat care este scopul si
durata vizitei capatau pe fata o expresie de genul: hah?!! Ce?!! Asa ca
inainte de a ma sui pe scena a trebuit sa iau un mic anestezic oferit cu
generozitate de prietenii Jack si Daniel ca sa mai imi treaca invarteala din
stomac...

M-am bucurat sa vad ca toti cei pe care ii stiu ca iubesc muzica buna sunt
acolo si stiam ca voi avea un examen greu de trecut. Asa ca m-am suit pe
scena (zarurile erau aruncate, nu aveam incotro dealtfel) si cred ca dupa a
treia piesa am inceput sa simt ca inima mea pleaca inspre public si aveam
o senzatie de usoara plutire... Si imi era bine impreuna cu ai mei acasa...
Acasa!!!

Iar cei de acasa au fost primitori: simteam fiecare bataie din palme venita
din public ca si cum as fi fost aplaudat de un Wembley intreg...

Cred ca am trecut bine examenul si iubesc orasul natal mai mult si mai
constient decat am facut-o vreodata. Bucurestiul si bucurestenii m-au
adoptat imediat si ii iubesc pe timisoreni asa cum noi timisorenii nu am
facut-o niciodata. M-au primit cu bratele deschise. Asta m-a pus pe
ganduri... Cred ca la Timisoara prejudecatile ne induc in eroare si ar
trebui sa ne ajustam un pic atitudinea...

Timisoara? Timisoara va ramane mereu in inima mea... Acolo am invatat
ca pe scena nu iti apartii ci le apartii celor care au venit sa te asculte si ca
muzica este peste tot in jurul nostru, de la Adi Barar (Cargo). Acolo am auzit
de la Ilie stepan (Pro Muzica) o fraza al carei mister l-am inteles tarziu, dupa
ce m-am copt la minte: o piesa muzicala se canta bine abia dupa ce ai ajuns sa o
urasti...

Acolo am dat primele acorduri la chitara, am crescut in Tim-rock si cartierul
Circumvalatiunii impreuna cu Alin Achim (Cargo) si Horia Crisovan (Bios,
Neurotica)... Acolo l-am cunoscut pe Florin Barbu (Proconsul fost Neurotica),
pe Bujor Hariga (Pro Musica) si Dan Ionescu (doi super-chitaristi dintre care
cel din urma acum in Canada) si asa am ajuns sa il cunosc si pe Mirel
Cumpanas initiatorul proiectului Etajul 4, cel care a reusit sa ma faca sa
plec de acasa (nu stiu cine altcineva ar fi reusit, cu tot respectul pentru cei
care cred ca ar fi putut ei)... La Timisoara am invatat ceea ce stiu, acolo
am invatat tot ceea ce stiu astazi, mult sau putin... nici eu nu stiu

Prietenilor din Bucuresti le multumesc pentru ca m-au adoptat iar acelora
din Timisoara care au fost sa ne vada ca nu m-au uitat...

Va iubesc din tot sufletul... Pe toti!!!

miercuri, 21 ianuarie 2009

Te provoc sa fii altfel

Parintii mei nu aveau nici o inclinatie muzicala. Erau oameni obisnuiti asa cum isi dorea regimul de pe atunci. Si bineinteles ca am reusit sa devin rapid oaia neagra a familiei in asa vremuri...

Aveam doar 9 ani cand am luat contact cu muzica rock datorita regretatului Tudor Vornicu, cel care, in emisiunea "De la A la... infinit", avea sa imi faca cunostinta cu Elvis Presley, in anul 1977, anul in care "Regele" a murit... Si de atunci nu mi-am mai putut opri nici decum foamea pentru tot ceea ce tinea de acest fenomen numit rock. Un an mai tarziu am inceput sa iau primele lectii de chitara...

Desigur ca astazi Elvis imi pare usor pueril, muzical vorbind, dar sufletul pe care l-a pus in tot ceea ce a inregistrat imi rascoleste si azi toate celulele din care sunt alcatuit, la fiecare noua auditie. Elvis va ramane pentru mine rascrucea care m-a dus catre in muzica rock.

Unii cred ca Chuck Berry e tatal rock-ului modern pentru ca el a dat drumul ideii de distors pe chitara, acel sunet care azi e inseparabil de muzica rock (primiti cu gi-gi-ul?)... Si pe atunci era nevoie de muzica data tare asa ca omul chinuia statia din dotare intr-un mare fel: totul era la maxim...

Au urmat pe rand altii... si altii... si altii... Pana cand intr-o zi a anului 1981, la varsta de 12 ani, am auzit de o trupa care era cica cea mai zgomotoasa din lume... Se numea AC/DC si tocmai scosese albumul "Back In BlacK". De atunci nimic nu a mai fost la fel...

AC/DC este ritmul in care se desfasoara viata mea, metaforic vorbind. Sa nu ma intelegeti gresit: imi plac si Purple si Zeppelin, Bob Marley si Clapton, Supertramp si mai ales Whitesnake, Ozzy dar si cei noi: Limp Linkin, pana la Tokio Hotel... Dar nimic, chiar nimic nu ma pune in miscare asa cum o face muzica AC/DC.

Un prieten a facut odata un experiment: mergeam in Ungaria si pe drum a pus muzica de tot felul iar apoi a avut periculoasa curiozitate sa vada ce reactie am daca imi pune Thunderstruck fara sa ma anunte... Rezultatul a fost ca acul vitezometrului a inceput sa sara de la 120 la 140 la 160 pana la cat putea amaratul ala de Renault (asta se intampla in `93) sa duca...

De ce muzica rock? Poate pentru ca am un suflet absolut rebel si pentru ca sunt mereu in cautarea unei batalii... Sigur este ca muzica rock mi-a pus reteaua de neuroni la lucru si m-a ajutat sa invat multe lucruri care nu tin numai de domeniul muzical. De aceea am si afirmat ca rock-ul este un fenomen...

Un fenomen nedorit si aproape interzis de posturile de radio din Romania, muzica rock este astazi un fenomen si mai puternic si mai rafinat si mai ramificat decat a fost vreodata peste tot in lumea asta mare. Dar noi, romanii, vrem sa involuam si am devenit promotori ai muzicii de satra, carutei cu coviltir sau al vilei cu turnulete... Dezgustatoare si inspaimantatoare perspectiva...

De aceea te provoc pe tine, care citesti aceste randuri, sa fii altceva intr-o lume a manelistilor, a curvelor, a homosexualilor si a politicienilor de doi bani, sa asculti muzica rock, o muzica ce nu va fi niciodata pe placul niciunui guvern de pe planeta pentru ca niciodata protestul nu a fost mai bine cantat!!!

Chiar daca pare ciudat, rock-ul poate fi un mod de a te opune, de a rezista la ceea ce vezi ca nu e in regula in jurul tau. Si crede-ma: o oaie neagra se vede foarte bine intre multele si prea putin deosebitele oi albe!!!

Te provoc sa fii altfel!!!