site stats

luni, 13 decembrie 2010

NASCUT PE 16 DECEMBRIE (partea a IV-a)

18 decembrie 1989... Zi de luni... Zi de mers la serviciu... Lucram cu tata in acelasi laborator din cadrul Institutului de Sudura si Incercari de Materiale, pe scurt ISIM. Nu stiam ce ne va aduce ziua aceea... Se vedea pe fetele oamenilor... Toti eram tensionati...

M-am dus sa imi caut prietenii pe care mi-i facusem in randul colegilor de la munca... Si de fiecare data auzeai inca o grozavie... Cand am intrebat "Unde este Vio?", baietii mi-au facut rapid semn sa tac, m-au tras de-o parte si mi-au explicat ca Viorel Pasca, fusese impuscat in Piata Libertatii la scurta vreme dupa ce ne-am despartit...

Bineinteles ca de ce ne era teama nu am scapat... Au fost convocate de urgenta sedinte in cadrul intredgului institut. Dac tin eu bine minte, laboratorul nostru era la etajul 8. Sefa noastra era doamna Cojocaru, o femeie altfel foarte simpatica si pe ai carei parinti comunistii i-au deposedat de taoate cele: si de fabdricuta de parchet, si de casa, si de avere... Femeia stia deci ce pot comunistii...

Pentru ca ne era sefa, desigur a trebuit sa ne tina o prelucrare despre intamplarile din zelele de 16 si 17... Tata imi ceruse sa imi tin gura... Dar nu am putut... Am rezistat pana s-a facut afirmatia ca cei care facusera toate acestea erau niste huligani... Atunci am rabufnit cu un curaj ce nu m-a caracterizat niciodata: "Nu va suparati, dar daca o femeie batrana care tipa in urma unor tancuri, si avea mana in care tinea plasele de cumparaturi ridicata impotriva lor este un huligan, inseamna ca nu mai avem ce discuta."

Ca la un semn toata lumea a inceput sa zica ceva. Nu aveam curaj sa ma uit inspre tatal meu. Dar am incercat sa arunc o privire. Credeam ca va avea o privire aspra pentru mine... M-am inselat... Parea si uimit si mandru in acelasi timp... Mai tarziu mi-a spus ca l-au pus si pe el odata, candva sa vorbeasca in cadrul unei sedinte de partid si ca dupa ce a vorbit s-au lecuit aia de cerut...

Am ales sa merg pe jos catre casa. Speram sa se mai intample ceva i ziua aceea. Incet incet veneau vesti: cutare fusese ranit, cutare fusese omorat, cutare era internat la spitalul judetean si nu se mai stie nimic de el... Prieteni, rude, frati, parinti, copii, bunici... Grozavia era facuta si acum se raspandea printre noi URA fata de cei care facusera asta...

Mergand pe strada spre casa in acea zi am remarcat ca, in cordoanele de soldati, printre militarii in termeni erau foarte multi barbati trecuti de varsta cataniei si care nu aveau alura de militari... Mi s-a parut mie sau chiar aveau ochi prea albastri... Un lucru era clar... Nu se terminase inca... Si ei se temeau de asta...

Nu tin minte decat aceste lucruri... Faptul ca Ceausescu plecase in Iran este pentru mine o amintire vaga, la fel ca si faptul ca in aceeasi zi lumea incepuse sa afle ca exista Timisoara... In acea zi, pe treptele Catedralei inaugurate de Regele Mihai au murit oameni... Din nou... In aceeasi noapte cadavrele celor impuscati sau executati in spitale fara a fi judecati, au fost sustrase si duse la Bucuresti... Am aflat mai tarziu ca la crematoriul "Cenusa" infamia a atins cotele maxime... S-a numitOperatiunea Trandafirul...

(Va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Eu cred ca: