site stats

duminică, 9 ianuarie 2011

MEMORIE FOTOGRAFICA










Priveam aseara fotografii de demult... Alb negru... Pana sa ajunga sa fie transformate in biti de informatie, timpul a reusit sa le ia din prospetime... Dar le face cu atat mai pretioase... Am realizat ca am aceeasi dragoste de odinioara... Iubesc cu aceeasi pasiune muzica...

Ma intreb de ce am primit acest dar... Am o varsta si uneori, din ce in ce mai des, mi se pare ridicol sa ma pun in fata oamenilor spre a canta... Dar de cate ori o fac si vad ca inca mai pot da din bucuria cantecului celor care ma asculta, uit de momentele cand ma
simt ca un liceean trecut...










Si asta ma incurajeaza... Mi-am planificat unele etape de cand am ajuns aici si simt ca de mai bine de doua luni bat pasul pe loc... Am ajuns pana aici insa si nu pot renunta... Nu exista cale de intoarcere... Nici dorinta...

Si orice melancolie sau dor de locurile in care am crescut se transforma in dezamagire din nou si din nou atunci cand primesc vesti din Romania... Oamenii sunt buimaciti de ceea ce li se intampla... Nu stiu incotro sa o apuce... Se chinuie in hatisul vorbelor si sunt prinsi in paienjenisul minciunilor si al agresivitatii cu care le sunt administrate...

Nu sunt plecat decat de sase luni, si, desi am aceleasi idei ca si atunci cand eram in Romania, sunt deja acuzat ca mie imi este mai usor sa le am aici, in mijlocul oceanului... Dureroasa si nedreapta afirmatie... Ma dor exact aceleasi lucruri... Credeam ca le voi putea lasa in urma... Amintirile nu sunt insa o tabla pe care ai scris cu creta, pe un perete intr-o scoala... Si nu le poti sterge cu buretele...

Ma mir insa cum de am uitat atatea lucruri bune si atatea zile fericite... Uitandu-ma la fotografiile acelea vechi am realizat un lucru... Mi-a placut mereu solitudinea... Cred ca toate astea au inceput pe cand aveam vreo doisprezece-treisprezece ani... Atunci am simtit pe pielea mea pentru prima oara muscatura tinerei haite si atunci mi s-a pus prima oara pumnul in gura... La figurat bineinteles... La o sedinta comuna a parintilor si elevilor...

Cred ca incepusem deja de pe atunci sa imi construiesc propriile sisteme defensive... Atunci am realizat ca trebuie sa imi ascund sensibilitatile ce construiau vise marete... Pana intr-o zi cand, prea preocupat de construirea zidului am uitat de urmarirea viselor...

Am crezut intotdeauna ca mai am timp... Am crezut ca am timp sa gasesc iubirea pura intr-o femeie... Timpul a trecut si nu am gasit decat compromisurile ce trebuie facute pentru ca sa nu simti singuratatea a doi oameni pusi in acelasi spatiu...

Am crezut ca voi avea mereu forta si energia tineretii ca sa pot spulbera obstacolele ce mi se ivesc in cale... Insa maturitatea m-a facut circumpsect si atent la fiecare pas pe care il fac si la fiecare vorba pe care o spun... Ba inca nu suficient de atent...

Am crezut ca aptitudinile si inclinatiile mele catre arta vor fi aclamate... In schimb am trait sa vad cum nesimtirea mediocritatii izvorate din lipsa idealurilor inalte si-a facut loc din alte motive si pe alte criterii, mult mai superficiale...

O vreme am incetat sa mai acumulez... Imi pierdusem motivatia... Eram dezorientat... Si timpul a trecut... Nemilos... M-a atacat cu ascutisul sau pe dinauntru si pe dinafara... A sapat urme adanci... Cand ma uit la fotografiile de odinioare, vad urmele sfichiurilor de bici temporale comparand cu ceea ce vad astazi in oglinda...

Mi s-a spus, cu duiosie, aproape materna, ca sunt diferit... Altii imi spun ca e greu cu mine fiindca nu accept compromisurile... Iar eu am invatat ca trebuie sa raman cat se poate de mult singur... Am dat piept cu rautatea lumii... Si nu o pot suferi... Oamenii nu te mai cred pentru ca ei insisi nu se pot vizualiza in ceea ce le spui...

Am aflat, si mi s-a spus nu o data, ca nu stiu nimic pentru ca nu am copii... Eu unul inteleg ca apr alte responsabilitati, dar in ruptul capului nu pot crede ca devii mai frumos, destept inteligent, cult sau mai modest doar pentru ca ai procreat... Lumea, privita din perspectiva mea, imi arata ca pentru accreste un copil trebuie sa faci si mai multe compromisuri, crezand ca asa este bine... Asa sa fie oare?

Ma uit si ma uit la aceleasi fotografii... Stau undeva in spate... Imbracat diferit, Undeva intr-o parte. Nu ma izolase nimeni. Dimpotriva. Insa eu incepusem deja sa fug de oameni. Tin minte ca imi placea tare mult o fata. Eram copii amandoi. Nu i-am uitat numele niciodata... Ii am si acum fotografia intr-un album din cele pe care mama le construia cu religiozitate...

Ma minunez... Imi aduc aminte de lucruri pe care nu stiu de ce mi-am permis sa le uit... Au fost ani fericiti... Eram la inceput de drum... Cararea parea clara... Acum sunt atat de multe drumuri si atat de intortocheate... Si cat de bine imi aduc aminte ca intamplarile unei zile de atunci pareau cat toate trairile unui an de maturitate...

Un comentariu:

  1. Triste anime...
    Cat de sincere si de clare sunt gandurile asternute aici...
    Incep sa inteleg cat de dura poate fi departarea de oameni, de locuri etc
    Sau e o falsa impresie?
    P.S
    Astept si acii dar si pe blog-ul meu un mic raspuns, daca nu e prea mult!

    Ganduri bune! :)

    RăspundețiȘtergere

Eu cred ca: