site stats

duminică, 21 decembrie 2014

NASCUT PE 16 DECEMBRIE: DUPA 25 DE ANI (ultima parte)












Nu mai stiu cum dar pe data de pe 19 lumea a luat foc din nou... De aici tin minte doar franturi... Cineva a avut ideea sa vorbeasca din balconul Operei. Si din acel moment Piata Operei a fost plina. Se statea ca si in schimburi. De la Opera si pana la Catedrala nu aveai unde sa pui acul. Se scandau lozinci. S-au pus insemnele fabricilor care participau la protest.


Se aruncau tot soiul de zvonuri. Ca Securitatea vrea sa arunce in aer fabrica "Azur", ca Ceausescu vrea sa rada Timisoara de pe fata pamantului, ca vor sa otraveasca apa... In continuu doar ceata. Atunci am vazut si simtit cel mai bine cele trei metode de control comuniste, folosite pana in ziua de azi: DEZINFORMAREA, INTIMIDAREA si DEMORALIZAREA. Functionau toate trei doar ca furia noastra era mai mare decat frica, nesiguranta, si indoiala in reusita. nimic nu mai conta. Eu asa simteam: ori noi, ori ei.



Se aducea in Piata Operei paine. Ca lumea sa nu plece. O femeie gravida a intrat in travaliu chiar in acolo. Ne-am rugat in genunchi pentru noi si pentru cei care au trecut in nefiinta. Si asteptam cu infrigurare o reactie de la Bucuresti. Am stat si zi si noapte. Faptul ca nu ni se intampla nimic desi zbieram de zile in sir la adresa lui Ceausescu si a comunismului ni se parea cumva amenintator.

Asa ca pe data de 20 cand a fost rostit numele lui Ion Iliescu din balconul Operei, ni s-a parut ca asta era omul cel mai potrivit. Si i-am scandat numele cu totii. Pentru ca eram pregatiti sa facem asta. Stiam ca fusese coleg cu Gorbaciov. Si asta era o chestie tare! Si parca tot in aceeasi zi trupe de garzi patriotice aduse de la Craiova cu forta, dupa un moment de nedumerire ni s-au alaturat fara nici un fel de ezitare. Romanii erau uniti. Dusmanul comun era cunoscut.

Cand s-a anuntat ca va fi un miting la Bucuresti am asteptat cu infrigurare momentul. Dupa discursul lui Ceausescu de la TV parea ca nu mai sunt sanse. Dar trageam nadejde ca Bucurestiul ne va fi scaparea... Si asa a fost... Asa a inceput totul... Douazeci si cinci de ani de dezamagiri, Douazeci si cinci de ani de lupta cu nedreptatea... Douazeci si cinci de ani... Am avut nefericirea sa vad mortii scosi din gropile comune... Am avut nefericirea sa vad copii scobind de plictiseala, cu o sarma, gaura facuta in zidul unui cimitir de glontul trimis catre mine...

Douazeci si cinci de ani in care am avut ocazia sa realizez ca am fost folosit... Douazeci si cinci de ani in care am capatat dovezi in ceea ce priveste vinovatii... Douazeci si cinci de ani in care Timisoara a rupt-o clar si definitiv cu comunismul, cu cel mai had urmas al comunismului: PSD, caruia i s-au alaturat alti fosti, camuflati in PNL, PDL PC, etc., adica USL... Si douazeci si cinci de ani de cand il contest pe Ion Iliescu... Si astept sa plateasca pentru ceea ce a facut... Douazeci de ani... Si nu mai sunt tanar... Iar faptul ca sunt nascut pe 16 decembrie nu mai are acum nici o importanta. Chiar nici una.

vineri, 19 decembrie 2014

NASCUT PE 16 DECEMBRIE: DUPA 25 DE ANI (partea a IV-a)

18 decembrie 1989... Zi de luni... Zi de mers la serviciu... Lucram cu tata in acelasi laborator din cadrul Institutului de Sudura si Incercari de Materiale, pe scurt ISIM. Nu stiam ce ne va aduce ziua aceea... Se vedea pe fetele oamenilor... Toti eram tensionati...

M-am dus sa imi caut prietenii pe care mi-i facusem in randul colegilor de la munca... Si de fiecare data auzeai inca o grozavie... Cand am intrebat "Unde este Vio?", baietii mi-au facut rapid semn sa tac, m-au tras de-o parte si mi-au explicat ca Viorel Pasca, fusese impuscat in Piata Libertatii la scurta vreme dupa ce ne-am despartit...

Bineinteles ca de ce ne era teama nu am scapat... Au fost convocate de urgenta sedinte in cadrul intredgului institut. Dac tin eu bine minte, laboratorul nostru era la etajul 8. Sefa noastra era doamna Cojocaru, o femeie altfel foarte simpatica si pe ai carei parinti comunistii i-au deposedat de taoate cele: si de fabdricuta de parchet, si de casa, si de avere... Femeia stia deci ce pot comunistii...

Pentru ca ne era sefa, desigur a trebuit sa ne tina o prelucrare despre intamplarile din zelele de 16 si 17... Tata imi ceruse sa imi tin gura... Dar nu am putut... Am rezistat pana s-a facut afirmatia ca cei care facusera toate acestea erau niste huligani... Atunci am rabufnit cu un curaj ce nu m-a caracterizat niciodata: "Nu va suparati, dar daca o femeie batrana care tipa in urma unor tancuri, si avea mana in care tinea plasele de cumparaturi ridicata impotriva lor este un huligan, inseamna ca nu mai avem ce discuta."

Ca la un semn toata lumea a inceput sa zica ceva. Nu aveam curaj sa ma uit inspre tatal meu. Dar am incercat sa arunc o privire. Credeam ca va avea o privire aspra pentru mine... M-am inselat... Parea si uimit si mandru in acelasi timp... Mai tarziu mi-a spus ca l-au pus si pe el odata, candva sa vorbeasca in cadrul unei sedinte de partid si ca dupa ce a vorbit s-au lecuit aia de cerut...

Am ales sa merg pe jos catre casa. Speram sa se mai intample ceva i ziua aceea. Incet incet veneau vesti: cutare fusese ranit, cutare fusese omorat, cutare era internat la spitalul judetean si nu se mai stie nimic de el... Prieteni, rude, frati, parinti, copii, bunici... Grozavia era facuta si acum se raspandea printre noi URA fata de cei care facusera asta...

Mergand pe strada spre casa in acea zi am remarcat ca, in cordoanele de soldati, printre militarii in termeni erau foarte multi barbati trecuti de varsta cataniei si care nu aveau alura de militari... Mi s-a parut mie sau chiar aveau ochi prea albastri... Un lucru era clar... Nu se terminase inca... Si ei se temeau de asta...

Nu tin minte decat aceste lucruri... Faptul ca Ceausescu plecase in Iran este pentru mine o amintire vaga, la fel ca si faptul ca in aceeasi zi lumea incepuse sa afle ca exista Timisoara... In acea zi, pe treptele Catedralei inaugurate de Regele Mihai au murit oameni... Din nou... In aceeasi noapte cadavrele celor impuscati sau executati in spitale fara a fi judecati, au fost sustrase si duse la Bucuresti... Am aflat mai tarziu ca la crematoriul "Cenusa" infamia a atins cotele maxime... S-a numit Operatiunea Trandafirul...

(Va urma)

joi, 18 decembrie 2014

NASCUT PE 16 DECEMBRIE: DUPA 25 DE ANI (partea a III-a)

Episodul din Piata Libertatii, ma umpluse de o furie neputincioasa. Reusisera sa ne rasfire. Gandeam ca este bine sa ma duc inspre casa, ceea ce am si facut... Pe drum am intalnit o coloana de demonstranti undeva pe Gheorghe Lazar. M-am reintors din drum si m-am alaturat lor. Un cordon de militari blocase calea de acces catre centru undeva dupa cladirea magazinului REAL de astazi.

Pe atunci acolo se afla fabrica "Fructus".
 Ne-am oprit si noi in mijlocul intersectie strazilor Gheorghe Lazar si Circumvalatiunii fosta fabrica de lapte astazi "Billa" si am inceput sa scandam "Si voi sunteti romani!", "Jos Ceausescu" si "Jos comunismul!" Tin minte ca la un moment dat comandantul dispozitivului ne-a cerut sa ne retragem intrucat primise ordin sa traga. 

Nu am sa uit niciodata cum unul dintre noi, care tinea un copil de 3-4 ani pe umeri i-a raspuns: Uite aici, omoara-l ca si asa nu am ce sa ii mai dau de mancare..." Si s-a intamplat atunci pentru prima oara sa vedem armata ca trece de partea noastra. Capitanul in cauza a ordonat retragerea si ne-a lasat cale libera. Acest fapt a dus la o tragica incredere in fortele noastre proprii, asa cum aveam sa vedem intr-o ora doua... 


Pentru ca am decis sa mergem pe strazile din cartierul Calea Aradului. Coloana s-a despartit in doua, o parte a intrat pe strada Linistei la dreapta iar cealalta si-a continuat drumul catre Facultatea de Agronomie. I-au prins si pe ei in loc descoperit... Noi ne-am continuat drumul... Tin minte cu siguranta ca la intersectia Calea Aradului cu Strada Linistei era o Alimentara. Acolo cineva a spart vitrina unui magazin... L-am tras inapoi...


Nu ma intrebati, nu mai tin minte cum am ajuns pe Strada Amurgului. La intersectia cu Calea Lipovei. Pe dreapta: gardul cimitirului Eroilor, pe stanga cimitirul evreiesc. In fata noastra peste drum, pe partea dreapta, se afla si astazi o statie de transformare a energiei electrice, imprejmuita cu un gard de plasa de sarma. Nimic nu prevestea ce avea sa urmeze. Intersectia este larga, pentru cei care cunosc orasul. Eram in primele randuri.

Scandam aceleasi lozinci. Cand am ajuns in centrul intersectiei s-a dezlantuit iadul.
 Ascunsi in intuneric printre ierburile din statia de transformare, probabil militari de la unitatea din Calea Lipovei, au deschis focul asupra noastra. Au cazut multi atunci... Eu am scapat ca prin urechile acului... Nu era loc de adapostire... Eram fara putere de aparare. Singura solutie care mi-a venit in minte a fost sa ma pun la adapost dupa stalpii de iluminare stradala. Am vazut unul in statia de troleibuz de la gardul cimititrului Eroilor.

Si astazi exista o statie acolo. Tot peste drum de transformatoarele electrice. Exista si stalpul. La care atunci am ajuns prea tarziu. Mai erau doua persoane care se gandisera ca si mine la aceeasi solutie Un stalp proteja doi oameni... Incredibil.... 


Nu mai aveam decat o singura solutie. Sa ma pun la adapost de partea cealalta a gardului. E un zid inalt de aproape doi metri. Cum am reusit sa il sar dintr-o miscare nici acum nu imi pot explica. Andrenalina da puteri nebanuite oamenilor. In ziua aceea am aflat ca fiinta umana este o masinarie complexa, deopotriva fragila si puternica. Am reusit sa sar gardul. Si atunci am auzit glontele izbind peretele in urma mea. Un sunet sec dar teribil. Am inteles mai tarziu ca un individ ce se credea om, m-a luat drept tinta, a ochit si a apasat pe tragaci...

Ani de zile gaura din acel loc a fost motiv de curioazitate pentru copii are mergeau la scoala si se jucau cu bete, largind gaura aceea... Pana intr-o zi, cand gardul a fost renovat...
Dar in acel miez de Decembrie mi-a fost scaparea... Am ajuns intr-un tarziu acasa... Nu stiu exact cum am traversat un cimitir intreg in miez de noapte... 


Sunt parti pe care nu mi le amintesc... Stiu doar ca pe partea cealalta, cand am iesit pe poarta dinspre Calea Aradului, am vazut cum altii au oprit un autoturism pentru a transporta o persoana ranita... Amintirea imi spune ca a fost o femeie, si ca autoturismul era alb, dar sunt doar elemente de film voalat de trecerea timpului...

Bunica, Dumnezeu sa o odihneasca, mi-a spus ca am avut hainele patate de sange... Eu nu tin minte nimic din toate acestea... Eu tin minte stalpul, gardul, momentul in care am auzit glontele ce ma urmarea izbindu-se de gard... Si faptul ca atunci cand am iesit pe poarta dinspre Calea Aradului din cimitir, un grup de tineri a oprit o masina ca sa duca un ranit la spital...
 

In noaptea aceea am dormit la bunicii mei... Pe atunci lucram la I.S.I.M... Stiam ca nu pot lipsi... Ma temeam pentru ceea ce putea urma... Dar furia aceea amestecata cu hotararea de a infrunta orice va veni, si, mai ales, faptul ca nu fusesem singur, imi dadeau ceva curaj. Nu mult... Atat cat sa nu o iau razna... Mi-era frica. Vazusem de ce este capabil comunismul. Numele celor care au murit in acele zile si care pentru altii reprezinta doar statistica aici au si un chip.

La Timisoara a fost liniste. pana pe data de 21 decembrie, cand Ion Iliescu a aparut la televizor. Dupa aceea au murit si au fost raniti cele mai multe dintre victimele unui insangerat decembrie 1989. Primii au murit pentru o revolutie. Cei din urma au murit pentru ca unii sa poata da o lovitura de stat. Au fost folositi drept carne de tun. Iar vinovatii trebuie sa plateasca, nu sa umble liberi sau sa fie oameni politici.

miercuri, 17 decembrie 2014

NASCUT PE 16 DECEMBRIE: DUPA 25 DE ANI (partea a II-a)












In acea noapte de 16 catre 17 decembrie mama a stat sa pazeasca usa de la iesire din apartament. M-a pus sa ii promit ca nu voi pleca niciunde. I-am promis. Cumva trebuia sa o stiu linistita. A doua zi de dimineata am ticluit un plan, infantil, dar care a tinut. 


In acel an trebuia sa cant de revelion cu o formatie. I-am spus mamei ca ma duc la repetitii, iar la rugamiuntea ei disperata de a-i confirma ca acolo ma duc, i-am confirmat fara sa ma uit in ochii ei. Daca m-as fi uitat in ochii ei ar fi stiut ca mint... Am luat chiar si chitara dupa mine. Chitara pe care am lasat-o la unul dintre colegii de trupa acasa. Apoi ne-am indreptat catre Piata 700...

Auzeam acel vuiet surd al scandarilor de departe. Stiam ce se intampla asa ca am iutit pasul. Nu voi uita niciodata ceea ce am vazut cand am ajuns in dreptul Pietei 700 venind pe strada Gheorghe Lazar. La intersectia de la Spitalul Militar trebuia sa cotim dreapta catre Piata 700, ca sa ajungem la o straduta pe care aveau loc doar tramvaie si pietoni. Aceasta straduta facea legatura direct intre Piata 700 si Piata Libertatii.

De pe acea straduta, o prelungire a strazii Brediceanu, se revarsa brusc un puhoi de oameni. Ca un val tsunami. Barbati si femei. Tineri si batrani. De-a valma. Inspaimantati. Si totusi furiosi. In cateva clipa aveam sa inteleg si de ce. Pe urmele lor, in plina viteza, un T.A.B. incerca sa disperseze acea mare compacta de oameni. Un TAB impotriva unor oameni inarmati cu mainile goale... Dreptate comunista... Dreptate Romaniei socialiste... Dreptate marxista...

Nu stiu cum de am invins frica din mine. Nu stiu cum am reusit sa ajungem totusi in Piata Libertatii. Stiu cu siguranta ca am ajuns. Si ca am vazut o Timisoara care arata ca dupa bombardament. Liniile aeriene de tramvai cazute la pamant. O ghereta pentru bilete in flacari. Oamenii scandand. 

Atunci am auzit primele focuri de arma. Nici asa nu am putut crede ca vor trage cu munitie de razboi. Am presupus ca vor doar sa ne sperie cu gloante oarbe. Pana nu am vazut pe caldaram o scanteie. Si primul ranit. O femeie cu doua degete retezate. Si in acel moment am realizat ca nu mai este cale de intoarcere. Ori noi, ori ei.

Incet-incet se lasa seara. Armata reusise sa ocupe Piata Libertatii. Noi incercam in continuare sa patrundem. Stateam la coltul format dintre doua strazi. Astazi strazile se numesc Eugeniu de Savoia si Emanoil Ungureanu. Langa mine se aflau un baiat si o fata. Un batran tipa catre cordonul militar: "Mergeti si-l impuscati pe Ceausescu maaaaa!". A aparut din senin o masina cu farurile aprinse, venind din stanga noastra... Si atunci au inceput sa traga...

Pe sub brat am vazut cum tanarul de langa mine se prabuseste. Instinctiv m-am intors dupa el. Si impreuna cu inca cineva l-am tras de acolo. Nu am sa uit niciodata greutatea trupului frant. Nici ochii deschisi fixati catre cer. Nici faptul ca purta o geaca de blugi imblanita. Si sigur nu am sa uit urletele de durere ale fetei care era cu el. L-am purtat pe brate pana la poarta de pe strada Marasesti a Spitalului Militar. Nu ne-a raspuns nimeni. 


Am dat ocol spitalului si am ajuns la poarta principala unde se afla o masina a de la Salvare. Atat puteam face. Eram furiosi. Scrasneam din dinti. Am vazut prima oara atunci cum moare un om. Brusc. Violent. Doar pentru ca a cerut ceva. Nu ii stiu numele. Dar ii sunt dator. Fiindca eram amandoi in acelasi loc pentru acelasi motiv: vroiam o altfel de viata. Una mai buna. 

De aceea le si spun multora azi ca nu am de ce sa ii menajez cand indraznesc sa ma contrazica. Stiu ce am vrut atunci. Toti cei care am fost acolo stim. Si de aceea toate mediocritatile care timp de 25 de ani au calcat in picioare idealurile de atunci, in numele interesului propriu sau animati de legaturile cu neo-marxismul promovat de la Kremlin, au un singur nume: TRADATORI!


(Va urma)

P.S.: Inregistrarea de aici contine directivele lui Ceausescu din acea zi. tare seamana cu discursul lui Iliescu de la mineriada si cu aluziile facute la oponentii PSD si ale lui Geoana din 1989. Si cand strigam "Jos comunismul" si "Jos Ceausescu" loveam tot in interesele poporului... Care si atunci dormea ca si acum... 6 zile Timisoara a fost singura...

luni, 15 decembrie 2014

NASCUT PE 16 DECEMBRIE: DUPA UN SFERT DE SECOL

A trecut un sfert de secol. Incredibil. Da. A trecut un sfert de secol. Si pana acum un sfert de secol, ziua mea de nastere era importanta doar pentru mine. Insa in acel Decembrie de neuitat din 1989 mi-a schimbat viata. Cu totul.

Au trecut douazeci si cinci de ani. Si tot nu am obtinut ce am vrut. Si tot nu s-a facut dreptate. Si romanul abia acum pare ca s-a desteptat. Pare. Traiesc astazi intr-o lume in care o stafie a inceput sa se reincarneze. O stafie care isi ademeneste victimele cu promisiuni, si le hipnotizeaza cu iluzii. Stafia care a ucis mai multi oameni decat toate razboaiele omenirii de dinaintea aparitiei ei in minti intunecate de nebunia intelepciunii lipsite de credinta. Stafia socialismului.

Eu am trait acee clipe de neuitat si socul momentelor imi deruleaza si astazi imagini in cinematograful memoriei. Un memorial pe care nu il pot impartasi nimanui. Un memorial ce ma macina neincetat de atunci incoace. Am fost carne de tun. Cei care am scapat, am fost intai momiti. Pentru ca nu am renuntat loa idealuri am fost apoi indepartati, izolati, umiliti...

Gurile rele spun ca am fost folositi drept cobai pentru antrenarea tinerilor membrii ai serrviciilor secrete. Am tendinta sa cred lucrul acesta avand in vedere situatia precara in care se afla majoritatea revolutionarilor ADEVARATI de atunci... Putini dintre acestia s-au inscris in asociatii. Si mai putini au acceptat certificate din mana lui Iliescu, cel care, impreuna cu gasca lui de neo-feudali socialisti a dinamitat cu tupeul neamului din care se trage toate nazuintele noastre de atunci, care erau si nazuintele romanilor.

Nu s-a facut dreptate. Ucigasii nu au fost trasi la raspundere. Nici macar nu stim cine sunt ucigasii... Cei care au luptat atunci au ajuns sa fie scuipati si batjocoriti, de acea parte a neamului formata din idiotii despre care vorbea Petre Tutea, romani abrutizati si lobotomizati, ce au fost dresati sa astepte sa li se dea. Ceva. De la cineva...

Pentru mine lupta nu s-a incheiat. Le sunt dator celao ce au cazut dintre noi atunci. Si voi le sunteti datori. Toti romanii le sunt datori. Trebuie sa continuam sa luptam pana la capat! Si azi romanul s-a culcat pe o ureche. Noul presedinte, ales pe 16 noiembrie 2014, nu imi inspira incredere. am motive. A stat in alianta cu Iliescu, gasca lui si urmasii lor. Si nu exista un singur om care sa fi fost de aceeasi parte a baricadei care sa nu vada in Iliescu si cei ce i se alatura dusmanii cei mai perversi ai acestui neam.

Rusia a vrut dintotdeauna o Romaniei divizata. Inca din vremea lui Cuza. Asta vor si Iliescu si ceilalti ce i s-au alaturat. Socialismul nu a produs decat violenta, mizerie, dictatura si genocid. Va spun si acum ca SOCIALISMUL TREBUIE SA DISPARA!












Timp de 21 de ani de la nasterea mea ziua de 16 decembrie nu a insemnat nimic pentru cei mai multi dintre oamenii care treceau pe langa mine. Pentru ei era doar o zi ca oricare alta. Doar pentru mine era ziua mea de nastere. Am cunoscut pe parcursul vietii inca trei persoane nascute in aceeasi zi. Din 1989 incoace insa multi au adoptat aceasta zi ca pe o borna kilometrica. De parca acolo ar scrie KM 0.

Tin minte clar si acum, dupa UN SFERT DE SECOL, scene intamplate in preajma, in ziua de 16 decembrie 1989, si din zilele urmatoare. Imi reapar mereu in minte, ca niste scurtmetraje... Si de 20 de ani nu ma mai pot bucura de implinirea varstei ci doar ma intristez de numarul anilor scursi fara ca nimic semnificativ sa se intample...


De cateva zile tata venea si ne povestea ce se intampla pe o straduta laturalnica, in fata casei unui pastor ungur, pe nume Tokes. Atunci nu stiam ca il cheama si Laszlo. Chestia asta se intampla in Piata Maria. Tatal meu facea taximetrie particulara. O treaba ilegala pe vremea aceea dar tolerata cumva. Un venit suplimentar care a facut ca eu si sora mea sa nu simtim toate lipsurile...


Tata vedea ca se intampla ceva. Dar cand mama a spus "Ma, poate cade Ceausescu...", tata a raspuns categoric: "Fugi de-aici. Asta nu pica nici intr-o suta de ani!" Cam asa treceau discutiile la cina, cu 2-3 zile inainte...


Imi mai amintesc ca de Sfantul Nicolae in acel an am fost invitati la vecinii de la doi, familia Radu. Dan era cu 2-3 ani mai in varsta decat mine si se insurase deja. La el am auzit prima oara "Smoke On The Water" si am ascultat pentru prima oara piesele extraordinarilor "Supertramp", cu cativa ani inainte. Totusi in ziua de 6 decembrie 1989 la Dan Radu acasa un alt nume mi-a atras atentia.


Un nume pe care astazi il detest: Ion Iliescu. Un nume astazi sinonim cu crima. Da. Se raspandea vorba despre acest om, cum ca ar fi prieten cu Gorbaciov, si ca ar putea face in Romania ceva gen perestroika... Da, da... Timisoara vorbea de Ion Iliescu dinainte ca Ceausescu sa cada. Cu mult. Cu cateva luni. Insa aceasta este o imprejurare si o data certa pe care o pot da. Care dovedeste premeditarea si planificarea.


Ziua mea de nastere cadea intr-o sambata. Am sa tin minte acest amanunt toata viata. Nu am facut nici un fel de chef. Tata avea ideea fixa ca odata intrat "in pita" trebuie sa faci toate lucrurile pe banii tai si sa te gospodaresti singur. Nu am invatat asta niciodata pentru mine, desi s-a dovedit ca pot gestiona cu succes banii altora...


Deci in seara de 16 decembrie 1989, cand implineam 21 de ani ne-am pus cu totii la culcare. Urmatoarea amintire este ca aud prin somn soneria de la usa. Insistent tinuta in contact. Mama a deschis usa. stiu asta pentru ca i-am auzit vocea. Amestecandu-se in aceeasi spaima cu cea a vecinei de la etajul trei. Familie desteapta. Acum in Canada. Auzeam franturi de cuvinte:"... foc... ", "...masini...", "...militie..."


In acelasi timp, un vuiet se aude de dupa fereastra inchisa. Am deschis fereastra. Si incet, incet, fie pentru ca incepeam eu sa ma trezesc fie pentru ca se apropia de strada noastra vuietul s-a transformat in "Jos Ceausescu!" si "Jos comunismul!". Am deschis fereastra larg... Si brusc s-a facut cald...


Nu imi venea sa cred ceea ce aud. Aveam fiori pe sira spinarii si pielea mi se facuse ca de gasca... Sosise vremea care nu credeam ca o vom apuca nicicare dintre noi. Caci Ceausescu parea vesnic. Parea un cadou de ziua mea. Nimeni nu credea ca va urma ceea ce a urmat...

(Va urma)

luni, 1 decembrie 2014

ILIESCU MINTE. STIA CA VA PRELUA PUTEREA INCA DIN 1986! DOVADA. FOSTUL COMUNIST A RAMAS SOCIALIST.













Spun mereu ca PSD trebuie sa dispara. Sa fie izolat complet de viata romanilor. In fond asta spunea si Punctul 8 din proclamatia de la Timisoara, insa dupa 25 de ani, tipic metodelor subversive ale socialistilor, lucrurile au devenit mai putin clare decat atunci. Socialismul este o minciuna. Socialistii sunt mincinosi. 
Ponta spunea ca el nu e comunist, uitand sa mentioneze ca el este SOCIALIST. Adica tot adeptul lui Marx si Engels. Si cum socialismul nu a produs decat mizerie, dictatura si genocid, avand reprezentanti ca Hitler, Stalin, Pol Pot si asa mai departe, stie Ponta de ce se fereste. Iliescu la fel. Dar macar despre Iliescu putem dovedi ca este mincinos. 
Ion Iliescu a afirmat mereu ca totul a fost spontan in decembrie 1989. Ca nimic nu a fost pregatit. Ei bine, articolul de mai jos, aparut Luni, 28 Aprilie, 1986, il contrazice! Scrie negru pe alb autorul ca Iliescu a facut scoala cu Gorbaciov la Moscova si ca il va inlocui probabil pe Ceausescu. In 1986!!! Asa ca Iliescu minte. Asa ca nu va mai mirati cand minte Ponta!!! Socialistii sunt nbiste mincinosi. Toti. Aveti dovada mai jos. 

Monday, Apr. 28, 1986

Eastern Europe Communism's Old Men

Smiling and affable, Mikhail Gorbachev arrived in East Germany last week. Emerging from his Aeroflot IL-62 jet, the Soviet leader, followed by his wife Raisa, flashed his friendliest grin as he greeted East German Party Chief Erich Honecker with a hug and kisses on both cheeks. Gorbachev had come to East Berlin for the East German Communist Party Congress.
The message that Gorbachev brought with him, though, was not really one of smiles and kisses. His visit was aimed at quietly strengthening Moscow's hold on its Warsaw Pact allies. From Poland to Hungary, Eastern Europe is being summoned to join a Soviet-led drive to prevent the bloc's economies from falling even more hopelessly behind those of the West. In a 40-minute speech to the 2,600 delegates in East Berlin's modernistic Palace of the Republic, Gorbachev called on his allies to meet the challenge of swift economic and technological change by moving toward close and intense cooperation "on a whole new order of magnitude." Said he: "Socialism's appeal and its strength in the international arena will depend, to a decisive degree, on this."
During the long twilight of Leonid Brezhnev's era and the infirm leadership in the Kremlin that followed, Eastern Europe was granted an unprecedented degree of latitude. Each country reacted differently to the chance to take some independent action. Hungary, for example, introduced many Western-style incentives for workers and managers. Czechoslovakia stagnated, though, and Poland lurched toward freedom until Moscow ordered a crackdown.
Gorbachev is now moving gradually, but determinedly, to bring his allies into line and push them toward better economic management. He chose East Germany's eleventh party congress as a platform in tribute to the front-line country whose economy, by Soviet standards, is a model of efficiency.
But despite all the public camaraderie, an undercurrent of tension reportedly has run between Gorbachev and Honecker. Noted one leading West German expert on East bloc affairs: "There is no love lost these days between the East Germans and the Soviets." Once considered among the most dutiful of Moscow loyalists, Honecker, 73, according to another West German observer, "now wants to be accepted as the leader of an important national state, not a provisional one, or a colony of the Russians. One wonders how long Honecker can get away with this policy. Gorbachev cannot be comfortable with all the old leaders of this generation."
Most of the top command in Eastern Europe dates from the era of Brezhnev or before. With the exception of Poland's Wojciech Jaruzelski, 62, all are over 65, and four out of six have passed 73. Moreover, they have all shown a greater capacity for political survival than for the kind of shake-up of the bureaucracy that Gorbachev is trying to bring to the U.S.S.R.
While Gorbachev has been steadily easing his country's aging leaders out of power, he apparently has no desire to see the East European party bosses forced into retirement anytime soon. Despite his commitment to revitalize the Soviet bloc's economy, he values stability even more. Explains a veteran U.S. Government analyst: "Gorbachev is preoccupied with the Soviet economy and with superpower relations. He knows that with major changes in either the economic policies or the leadership of his allies, all hell could break loose. He has shown he will not risk that."
For now, Gorbachev is demanding better economic performance from his allies not through any drastic reform but simply through attacking the familiar abuses of the Communist systems: waste, corruption, sclerotic bureaucracy and poor workmanship. Instead of policy and leadership changes, $ Eastern Europe's regimes are under marching orders to take the slack out of the existing economic systems. Central planning remains, but better and younger economic management is expected to bring improved results.
The Soviets have also been cracking down on the economic performance of their allies. Shoddy goods and late delivery of imports from the bloc are no longer acceptable. Shoes and other consumer goods from Hungary and Czechoslovakia have reportedly been turned back at the Soviet border in recent months. Gorbachev's energy policy toward his allies has been equally tough. Their main source of imported power is Soviet oil, but supplies have been cut back by as much as 30% in the past six years. At the same time, East European countries are forced to buy Soviet crude at two times or more the price on world markets. All the while, Soviet leaders have been dragging the rest of the bloc into huge cooperative industrial projects that drain them of the technology and manpower needed for hard-currency exports to the West. The most ambitious joint program, launched by the Soviets in December, aims at pulling the East bloc into the computer age over the next 15 years through 93 research projects in electronics, biotechnology and automation. All these policies, which often in reality amount to nothing less than recruiting East European help for the faltering Soviet economy, have increased the dependence of other Warsaw Pact countries on the U.S.S.R.

Since the Soviet party congress in February, three East European countries have had their own meetings. At the first congress in Czechoslovakia last month, Gustav Husak, 73, signaled that no winds of change would be blowing through his regime anytime soon. Echoing Gorbachev, Husak inveighed against mismanagement, but his dominant theme was self-congratulation. Husak has maintained absolute control by offering a Communist version of a consumer society while stifling opposition with one of the most efficient police states in the Soviet bloc. Czechoslovakia's relative prosperity, however, has been bought at a punishing price: by starving industry of needed investment for modernization. Notes a report by PlanEcon, a Washington-based business consulting firm specializing in Eastern Europe: "The leadership is driving the economy systematically in the direction of long-term stagnation."

Bulgarian Leader Todor Zhivkov was the next to get the party faithful together. Zhivkov, 74, has been in power for 32 years and is the doyen of East European party bosses. He had incurred Gorbachev's displeasure earlier because of Bulgaria's faltering economy, but in his keynote speech he paid glowing tribute to the Soviet leader. Zhivkov stridently called for "profound change" in the economic system, such as linking wages to performance and conducting a "scientific and technological revolution." But the veteran Bulgarian leader offered little of substance that would suggest he had plans for bureaucratic reforms along the lines of those already accomplished by Gorbachev, let alone profound shifts of economic policy.

In East Berlin last week, Honecker's speech to his party congress could have been written by Gorbachev, who listened attentively. The concerns were the same: greater emphasis on high technology, more worker initiative and increased concern for consumers. Hundreds of signs plastered around East Berlin extolled the virtues of quality and efficiency. Even though Gorbachev is not pushing the older leaders out of power, age and illness suggest that change in any of the countries, with the exception of Poland, could come soon and suddenly. In the meantime, the Soviet chief is pressuring local parties to rejuvenate the middle ranks and trying to spot future leaders. Most of the aging party chiefs will almost certainly be replaced by technocrats in the Gorbachev mold. In Bulgaria, for example, Mining Engineer Chudomir Alexandrov, 49, has just been promoted to the powerful post of central committee secretary, and looms as a potential successor to Zhivkov. In Czechoslovakia a quiet changing of the guard is under way. Says a highly placed official in his 40s: "The older ones are going, and we're taking over." In Hungary the fading power and health of Janos Kadar, 73, are sparking a succession debate at the top level of leadership. Some officials would like to use this opportunity to return to highly disciplined central economic planning on the East German model, but others are pushing for an even greater move toward Western-style reforms.
Poland is the only East bloc country where a succession seems unlikely to take place in the near future. General Wojciech Jaruzelski had to prove himself to Gorbachev, who at first was skeptical about the military man's ability to run that troubled country. But Jaruzelski demonstrated that he could control the opposition Solidarity trade union, and Gorbachev openly praised his leadership at the Soviet party congress in February.
Simply installing a new cast of younger leaders, however, will not necessarily mean real change in Eastern Europe. Communist bureaucracies like those currently in power are reflexively opposed to change of any kind. Thus innovation is likely to continue receiving a very cold reception in Eastern Europe.