NASCUT PE 16 DECEMBRIE (partea a II-a)

In acea noapte de 16 catre 17 decembrie mama a stat disperata sa pazeasca usa de la iesire din apartament. M-a pus sa ii promit ca nu voi pleca niciunde. I-am promis. Cumva trebuia sa o stiu linistita. A doua zi de dimineata am ticluit un plan, infantil, dar care a tinut. 

In acel an trebuia sa cant de revelion cu o formatie. I-am spus mamei ca ma duc la repetitii, iar la rugamiuntea ei disperata de a-i confirma ca acolo ma duc, i-am confirmat fara sa ma uit in ochii ei. Daca m-as fi uitat in ochii ei ar fi stiut ca mint... Am luat chiar si chitara dupa mine. Chitara pe care am lasat-o apoi la unul dintre colegii de trupa acasa. Apoi ne-am indreptat catre Piata 700...

Auzeam acel vuiet surd al scandarilor de departe. Stiam ce se intampla asa ca am iutit pasul. Nu voi uita niciodata ceea ce am vazut cand am ajuns in dreptul Pietei 700 venind pe strada Gheorghe Lazar. La intersectia de la Spitalul Militar trebuia sa cotim dreapta catre Piata 700, ca sa ajungem la o straduta pe care aveau loc doar tramvaie si pietoni. Aceasta straduta facea legatura direct intre Piata 700 si Piata Libertatii.

De pe acea straduta, o prelungire a strazii Brediceanu, se revarsa brusc un puhoi de oameni. Ca un val tsunami. Barbati si femei. Tineri si batrani. De-a valma. Inspaimantati. Si totusi furiosi. In cateva clipa aveam sa inteleg si de ce. Pe urmele lor, in plina viteza, un T.A.B. incerca sa disperseze acea mare compacta de oameni. Un TAB impotriva unor oameni inarmati cu mainile goale... Dreptate comunista...

Nu stiu cum de am trecut peste frica. Nu stiu cum am reusit sa ajungem totusi in Piata Libertatii. Stiu cu siguranta ca am ajuns. Si ca am vazut o Timisoara care arata ca dupa bombardament. Liniile aeriene de tramvai cazute la pamant. O ghereta pentru bilete in flacari. Oamenii scandand. 

Atunci am auzit primele focuri de arma. Nici asa nu am putut crede ca vor trage cu munitie de razboi. Am presupus ca vor doar sa ne sperie cu gloante oarbe. Pana nu am vazut pe caldaram o scanteie. Si primul ranit. O femeie cu doua degete retezate. Din acel moment am realizat ca nu mai este cale de intoarcere. Ori noi, ori ei.

Incet incet se lasa seara. Armata reusise sa ocupe Piata Libertatii. Noi incercam in continuare sa patrundem. Stateam la coltul format dintre doua strazi. Astazi strazile se numesc Eugeniu de Savoia si Emanoil Ungureanu. Langa mine se aflau un baiat si o fata. Un batran tipa catre cordonul militar: "Mergeti si-l impuscati pe Ceausescu!". A aparut din senin o masina cu farurile aprinse. 

Si atunci au inceput sa traga. Pe sub brat am vazut cum tanarul de langa mine se prabuseste. Instinctiv m-am intors dupa el. Si impreuna cu inca cineva l-am tras de acolo. Nu am sa uit niciodata greutatea trupului frant. Nici ochii deschisi fixati catre cer. Nici faptul ca purta o geaca de blugi imblanita. Si sigur nu am sa uit urletele de durere ale fetei care era cu el. L-am purtat pe brate pana la poarta de pe strada Marasesti a Spitalului Militar. Nu ne-a raspuns nimeni. 

Am dat ocol spitalului si am ajuns la poarta principala unde se afla o masina a de la Salvare. Atat puteam face. Eram furiosi. Scrasneam din dinti. Am vazut prima oara atunci cum moare un om. Brusc. Violent. Doar pentru ca a cerut ceva. Nu ii stiu numele. Dar ii sunt dator. Fiindca eram amandoi in acelasi loc pentru acelasi motiv: vroiam o altfel de viata. Una mai buna.

(Va urma)

P.S.: Inregistrarea de aici contine directivele lui Ceausescu din acea zi. tare seamana cu discursul lui Iliescu de la mineriada si cu aluziile facute la oponentii PSD si ale lui Geoana din 1989. Si cand strigam "Jos comunismul" si "Jos Ceausescu" loveam tot in interesele poporului... Care si atunci dormea ca si acum... 6 zile Timisoara a fost singura...