DRAGOSTE SI URA

M-am trezit in dimineata aceasta si brusc am inceput sa derulez in minte sunete pe care le pot scoate din iubita mea "Gretschen".. La prima vedere doar un instrument ca oricare altul... O chitara. Doar o chitara... Uitasem cat de mult iubesc acest instrument... Evenimentele din ultimul an insa au reaprins pasiunea mea pentru acest tip de instrument, si am realizat ca sunt indragostit lulea de chitara si de sunetele ei...

Va spun ca Romania este locul unde sunt ucise suflete. Unde dorintele si iubirile noastre sunt facute praf de sleahta de nemernice mediocritati care au pornit un razboi had impotriva individualitatii. Pentru mine cel putin nu exista alta explicatie, iar dovezile circumstantiale duc exact in aceeasi directie...

La plecarea mea din Romania eram practic un om stors de vointa de a mai face ceva... Deprimat de faptul ca nimic nu se intampla oricat ai munci uneori... Ajunsesem la un moment dat sa cred ca sunt nebun si ca in mintea mea am fabricat inchipuiri ca sa imi confer valoare... Nu puteam in ruptul capului accepta faptul ca in Romania vorba spusa cu tupeu produce mai multe efecte decat onestitatea faptei...

Pierdusem practic tot... Ma simteam inchis. Ca un leu intr-o cusca, si care, din ce in ce mai rar iesind in lume, avea senzatia ca traieste in mijlocul unei haite de pradatori... Treceai pe langa ei si ii vedeai cum stau pregatiti ca sa se muste unii pe altii... Simteai asta chiar si dindaratul zambetului de plastic ce il afisau... Un zambet de plastic, aplicat ca o corectie cosmetica ranjetului rautatii...

Stiu astazi ca nu e vina oamenilor in totalitate... Este greu sa supravietuiesti intr-un mediu CONCEPUT ca sa te indobitoceasca si inraiasca... Nu dau vina pe nimeni... Poate doar pe unii care mi-au fost mai apropiati, care ma cunosteau bine si care exact pentru ca ma cunosteau au folosit defectele mele impotriva mea si in favoarea lor, fara a se folosi vreodata de calitati sau fara a le recunoaste sau scoate in evidenta in vreun fel... 

Si atunci, am plecat. Am plecat fara sa ma uit in urma. Am plecat fara sa imi para rau. Am plecat chiar stiind ca cei care m-au chemat acolo unde mergeam aveau si ceva ganduri ascunse... Am plecat pentru ca nu mai vedeam alta solutie... Am plecat pentru ca eram scarbit de toate... Am plecat. Uite asa. Pur si simplu.

A trebuit sa treaca o perioada, de acomodare i-as zice eu... O perioada in care am aflat ca romanul in general este tot roman pe oriunde apuca sa fie si i se permite... O perioada in care dezamagit am fost de oameni pe care ii consideram ca fiindu-mi apropiati de multa vreme... Crestin fiind i-am iertat pe toti de fiecare data canmd imi faceau aceste lucruri iar ei luau asta ca pe un semn de prostie... Insa acum minciunile lor sunt date in vileag de ceea ce mi se intampla si sunt facuti de ras, fara ca eu sa fi miscat un deget in acest sens...

Am fost nevoit sa accept realitatea si sa sacrific o vreme ceea ce imi doream sa fac pentru ceea ce trebuia sa fac... Insa Dumnezeu are planurile Lui, si, daca ai cu adevarat incredere in El si ii esti credincios, si esti cu bagare de seama la cele ce se intampla in jurul tau, nu poti sa nu realizezi ca ai protectie la cel mai inalt nivel...

Am trait momente intre straini cand un amarat de euro mi se parea o avere... Am trait momentele cand nu stiam incotro sa o apuc... Si desi stiam ca orice sut in fund este un pas inainte, uneori, vai, necredinta mea ma lipsea de speranta... Insa inca de la inceput am sesizat un lucru, ce mi s-a parut extrem de intrigant: oamenii se minunau de aptitudinile si abilitatile mele, fie ele de natura lingvistica, fie ele de natura muzicala, referindu-se in special la capacitatea de a aborda mai multe stiluri muzicale fara efort...

Dupa cele traite in Romania, am avut senzatia la inceput ca oamenii ma iau peste picior. Asa era obiceiul acasa. Mi-a trebuit o vreme ca sa accept faptul ca oamenii sunt practic necunoscuti, veniti dintr-o alta parte a lumii si ca nu au lipsa de educatie necesara pentru a lua in bascalie un individ venit dintr-o parte a Europei despre care nu stiu lucruri foarte multe sau foarte placute...

In tara uitasem de chitara si credeam ca va ramane doar un instrument de acompaniament la petrecerile prietenilor... Nu stiu ce m-a apucat intr-o zi, si ca o baba zaluda am inceput sa scormonesc spatiul virtual dupa o chitara... Cautarile mele au inceput undeva in 2007, cand inca eram la Timisoara, si au incetat in ianuarie 2009 la Bucuresti, cand, dupa un voiaj greu, din America de peste ocean, mi-a aterizat in brate Gretschen, o chitara "Gretsch" brand despre care nu multa lume stie foarte multe. 

A fost dragoste la prima vedere. Imi aduc bine aminte ca nu am tinut cont de nimic, si, ca un copil mic, am scos-o din ambaleje in parcarea din fata oficiului postal... Nu aveam rabdare... Este adevarat va spun: diferenta intre un barbat si un copil este doar pretul jucariilor. Bucuria este aceeasi. Si nu stiam ce aventuri o sa avem impreuna...

Caci iata-ma ajuns undeva pe o insula in Atlantic, reindragostit de chitara aproape la fel ca in copilarie. In fapt azi dimineata cand m-am trezit si am realizat cat de mult iubesc acest instrument m-a napadit gustul copilariei. Fizic. Am simtit o fractiune de secunda ca m-am intors in timp. Atat. O fractiune de secunda. Si nu va pot explica tot ce am simtit. Nu stiu cum sa o fac.

Pot sa va spun doar ca dupa ce senzatia a trecut m-a cuprins ura aceea careia eu ii spun sanatoasa. Ura impotriva acelora care ucid in ceilalti orice este mai deosebit pentru ca ei, scursori ordinare, lipitorile si viermii pamantului, mediocritati nule si neavenite, sa para ca sunt mai buni. Ei sunt aceia care nu mai ascund gunoiul, ci fac mai multa mizerie in jurul gunoiului lor astfel incat sa para ca traiesc mai curat decat altii... Dragoste si ura... Toate in doua clipe... Se cheama ca traiesc!