SI DUPA NOI, STELE VOR APARE PE CER...

Ieri, am participat la un eveniment trist... Un prieten si-a inmormantat sotia... In momentul in care boala a lovit ne cunosteam deja suicient de bine incat sa ne vizitam reciproc... Am asistat la serviciul funebru si spre uimirea mea nu am fost atat de socat de durerea omului citita in ochii unui sot, sau in ochii unui fiu... La acestea te astepti... Cand insa vezi durerea unui animal la pierderea stapanului este un lucru mai rar... Tyler, catelul mare si adesea lenes isi pierduse stapana si cel mai bun prieten... L-am vazut pe Tyler iesind incetisor, tinut in lesa de prietenul meu al carui ochi incercau din rasputeri sa nu mai lase lacrimi sa curga...

Am vazut ce inseamna iubirea adevarata, chiar si dincolo de trecerea noastra efemera pe acest pamant... Mi-as dori sa am macar o zi asa ceva in viata mea... Nu am experimentat asta niciodata... Cand am ajuns inapoi, la casa prietenuluii meu, de fapt la vecinii sai, care s-au declarat parintii mei aici in Tenerife, stand sub o umbrela si privind la maretul Teide am realizat ca intr-o zi si eu voi fi luat dintre toate aceste minunatii....

Am realizat ca nu voi mai avea ocazia sa vad unduirea unei frunze din gardul viu, nici valul ce se agita sa ajunga la tarm, ca nu voi mai simti adierea brizei si nici caldura soarelui... Si dupa mine, stele vor apare pe cer, iar cei ramasi in urma mea, chiar si cei care m-au cunoscut si iubit, chiar daca nu ma vor uita, vor avea parte de toate acestea...

Asa, ieri, fara sa pot opri aceasta cumva, m-am reindragostit de viata... Si daca as putea sa ii cer lui Dumnezeu orice, ceea ce stiu ca nu este cu putinta, dar daca as putea, nu i-as cere viata vesnica, ci i-as cere sa ma nasc macar inca o data aici pe Pamant... Intre oameni... Asa cum sunt ei, cu bune si cu rele...

Sa ma nasc... Sa invat sa merg pe picioare... Sa mai am o copilarie... Sa invat inca o data sa inot sau sa merg pe bicicleta... Sa imi mai sochez odata parintii cu atitudinile revoltatoare generate de hormonii adolescentei... Sa iubesc... Sa urasc... Sa invat din nou notele muzicale si sa imi imprastii degetele peste frumusetea corpului unei chitare sau a unei femei... Sa cant, sa rad si sa plang...

Toate acestea imi vor lipsi nespus atunci cand va veni clipa in care trebuie sa expir pentru ultima oara... Si iar ma uit la cei din jurul meu... Ii vad cum se agita nebuneste incercand sa adune tot soiul de tinichele carora ei le dau prea multa importanta si se autosugestioneaza cotandu-le la valori mult mai mari decat cele reale...

Mai mult... Mai mult. Mai mult! Mai mult!!! Parca niciodata nu le este indeajuns oamenilor... Am sa ma mir mereu, de acum inainte si mai cu putere, incercand sa inteleg, desi stiu ca imi este peste poate, cum de poate trece oricare dintre noi prin viata fara a realiza ca de fapt lasa viata sa le alunece printre degete crezand ca avem timp suficient... Nu stim niciodata cat timp avem la dispozitie... Stii tu? Stiu eu?!! 

Cati mai au astazi timp sa se opreasca sa se bucure din plin de unduirea unei frunze, de valul ce se agita sa ajunga la tarm, de adierea brizei si nici caldura soarelui de stelele de pe cer, de fiorul iubirii sau de mangaierea ca de casmir a palmei celui drag cand se prelinge usor pe obraz? Cati stiu oare ca si dupa noi, stele vor apare pe cer... Ii invidiez pe toti aceia ce le vor putea vedea dupa ce eu voi fi plecat...

Si va spun ca voi fi suparat pe cei mai multi pentru ca nu le apreciaza la justa lor valoare... Voi fi suparat pe ei pentru ca li se pare ca este mai importanta sclipirea aurului, numarul de kilometri patrati de acoperis si insemnul de pe o masinarie care este condamnata la ruginire... Au senzatia ca fara ele nu exista, cand de fap,t "a exista" este un verb compus din cu totul alte lucruri, dintre care cele mai multe nu se vad si de aceea sunt vesnice...