NASCUT PE 16 DECEMBRIE (partea a II-a)

Au trecut douazeci si patru de ani de la intamplari... Am deschis in dimineata aniversarii celui de-al 45-lea an de existenta pagina de internet a ziarelor de acasa si am citit, dupa aproape un sfert de secol, randuri care imi spun ca nimic nu s-a schimbat inca. In Romania, romanii mei inca mai lupta pentru democratie si supravietuire. Ba inca mai rau, imi pare ca acum romanii mei lupta pentru a isi pastra intacta identitratea nationala, in mod pervers atacata si stalcita, element cu element, de gasca de nulitati neavenite si tradatoare, animata de gitanul ce este varul primar al defunctului Cioaba al tiganilor: Ion Iliescu.

Toti cei care vor raul Romaniei si romanilor sunt acum adunati in marea lor majoritate in USL. In mod normal ar trebui sa fie foarte usor de izolat fata de viata politica, economica si sociala a Romaniei. Le trebuie doar un bocanc in dosul tradator, ce ne vrea in continuare pe orbita de satelit al Kremlinului de unde Putin zangane, precum odinioara un alt socialist cunoascut in istorie sub numele de Adolf Hitler, idei si cuvinte comsomliste, facand agitatie revansarda...

Iliescu si cei care i-au stat alaturi atunci, in 1989, nu au stat cu mainile in san si au facut prozeliti, fie din randul urmasilor lor, fie racoland minti fragede, ce nu au cunoscut ororile de care sunt capabili socialistii... Si daca e sa pun in balanta ceea ce spunea parameciul socialist de origine gitana, Dan Voiculescu, despre gelozia romanilor care nu au putut fura si ei ca el, speculand, cred ca unul dintre argumentele forte folosite de seniorii raului condusi de USL au raspandit virusul spunandu-le odraslelor si inavataceilor lor ca noi suntem o armata de prosti, usor de manipulat si ca ne meritam soarta. Scuze ale unor constiinte mediocre, daca exista constiinta catusi de putina...

Nu au suflat o vorba despre crimele pe care le-au comis si despre faptul ca ei, in marea lor majoritate, nu sunt de fapt romani, sau ca sunt tradatori de neam si tara aserviti unor intere pe care romanul le destesta, interesele Kremlinului... Au uitat sa le spuna ceea ce bunicii nostri ne-au spus noua: primii care s-au inscris cu entuziasm in randurile partidului comunist, la venirea sovieticilor in tara au fost scursorile si gitanii... Nu le-au spus ca ei sunt urmasii acestora, ci le spun ca ei sunt urmasii Securitatii bunoara (asta li se spune celor care se inroleaza la Jandarmerie), ca si cand asta ar fi un tiplu de mare onoare, in timp ce luptatorilor pentru libertate ce au cazut in decembrie 1989 le este scuipata memoria...

Numele meu este CRISTIAN ROMULUS IRINOIU si sunt nascut pe 16 Decembrie. Aproape jumatate din viata am trait-o sub regimul comunist al unei Romanii numita republica SOCIALISTA. Celalata jumatate a vietii, si restul, cat mi-a mai ramas, am dedicat-o si o dedic, luptei pentru eradicarea acestui cancer social numit socialism... In calitate de participant la evenimentele din Decembrie 1989 inca de pe data de 17 decembrie si ca timisorean ce a vazut cum sunt ucisi langa el oameni ce au cerut libertate, nu am dreptul moral sa fac altfel... Aceasta este povestea acelor zile, care nu trebuiesc sa se mai repete niciodata... Asa cum am mai spus, USL trebuie izolat de viata politica, economica si sociala romaneasca. Este conditia esential necesara pentru ca Romania sa inceapa sa se insanatoseasca... Totul a inceput atunci. In Decembrie 1989...

 

In acea noapte de 16 catre 17 decembrie mama a stat disperata sa pazeasca usa de la iesire din apartament. M-a pus sa ii promit ca nu voi pleca niciunde. I-am promis. Cumva trebuia sa o stiu linistita. A doua zi de dimineata am ticluit un plan, infantil, dar care a tinut.

In acel an trebuia sa cant de revelion cu o formatie. I-am spus mamei ca ma duc la repetitii, iar la rugamiuntea ei disperata de a-i confirma ca acolo ma duc, i-am confirmat fara sa ma uit in ochii ei. Daca m-as fi uitat in ochii ei ar fi stiut ca mint... Am luat chiar si chitara dupa mine. Chitara pe care am lasat-o apoi la unul dintre colegii de trupa acasa. Apoi ne-am indreptat catre Piata 700...

Auzeam acel vuiet surd al scandarilor de departe. Stiam ce se intampla asa ca am iutit pasul. Nu voi uita niciodata ceea ce am vazut cand am ajuns in dreptul Pietei 700 venind pe strada Gheorghe Lazar. La intersectia de la Spitalul Militar trebuia sa cotim dreapta catre Piata 700, ca sa ajungem la o straduta pe care aveau loc doar tramvaie si pietoni. Aceasta straduta facea legatura direct intre Piata 700 si Piata Libertatii.

De pe acea straduta, o prelungire a strazii Brediceanu, se revarsa brusc un puhoi de oameni. Ca un val tsunami. Barbati si femei. Tineri si batrani. De-a valma. Inspaimantati. Si totusi furiosi. In cateva clipa aveam sa inteleg si de ce. Pe urmele lor, in plina viteza, un T.A.B. incerca sa disperseze acea mare compacta de oameni. Un TAB impotriva unor oameni inarmati cu mainile goale... Dreptate comunista...

Nu stiu cum de am trecut peste frica. Nu stiu cum am reusit sa ajungem totusi in Piata Libertatii. Stiu cu siguranta ca am ajuns. Si ca am vazut o Timisoara care arata ca dupa bombardament. Liniile aeriene de tramvai cazute la pamant. O ghereta pentru bilete in flacari. Oamenii scandand.

Atunci am auzit primele focuri de arma. Nici asa nu am putut crede ca vor trage cu munitie de razboi. Am presupus ca vor doar sa ne sperie cu gloante oarbe. Pana nu am vazut pe caldaram o scanteie. Si primul ranit. O femeie cu doua degete retezate. Din acel moment am realizat ca nu mai este cale de intoarcere. Ori noi, ori ei.

Incet incet se lasa seara. Armata reusise sa ocupe Piata Libertatii. Noi incercam in continuare sa patrundem. Stateam la coltul format dintre doua strazi. Astazi strazile se numesc Eugeniu de Savoia si Emanoil Ungureanu. Langa mine se aflau un baiat si o fata. Un batran tipa catre cordonul militar: "Mergeti si-l impuscati pe Ceausescu!". A aparut din senin o masina cu farurile aprinse.

Si atunci au inceput sa traga. Pe sub brat am vazut cum tanarul de langa mine se prabuseste. Instinctiv m-am intors dupa el. Si impreuna cu inca cineva l-am tras de acolo. Nu am sa uit niciodata greutatea trupului frant. Nici ochii deschisi fixati catre cer. Nici faptul ca purta o geaca de blugi imblanita. Si sigur nu am sa uit urletele de durere ale fetei care era cu el. L-am purtat pe brate pana la poarta de pe strada Marasesti a Spitalului Militar. Nu ne-a raspuns nimeni. Am dat ocol spitalului si am ajuns la poarta principala unde se afla o masina a de la Salvare. Atat puteam face. Eram furiosi. Scrasneam din dinti. Am vazut prima oara atunci cum moare un om. Brusc. Violent. Doar pentru ca a cerut ceva. Nu ii stiu numele. Dar ii sunt dator. Fiindca eram amandoi in acelasi loc pentru acelasi motiv: vroiam o altfel de viata. Una mai buna.

(Va urma)

P.S.: Inregistrarea de aici contine directivele lui Ceausescu din acea zi. tare seamana cu discursul lui Iliescu de la mineriada si cu aluziile facute la oponentii PSD si ale lui Geoana din 1989. Si cand strigam "Jos comunismul" si "Jos Ceausescu" loveam tot in interesele poporului... Care si atunci dormea ca si acum... 6 zile Timisoara a fost singura...