MOARTEA UNUI JURNALIST

Urasc fatarnicia. In orice fel s-ar manifesta ea. Am aflat de plecarea dintre noi a lui Mile Carpenisan aproape imediat, de la un prieten al sau... Nu l-am cunoscut niciodata. Il vedeam doar pe "sticla". I-am scris odata in limba sarba pe blog un comentariu, si cam aceasta a fost relatia mea cu el...

In mod intentionat nu am scris nimic despre trecerea sa intr-o alta dimensiune atunci. Nu vroiam sa ingros randurile fatarnicilor care nu l-au cunoscut foarte bine dar care vor sa capete neaparat ceva imagine suplimentara. si un pic de trafic.. Dupa mine doar prietenii si cei mai apropiati lui aveau dreptul sa faca asta. Noi ceilalti trebuia sa tacem...

L-am admirat pentru curajul sau de cate ori il vedeam in mijlocul uratului numit razboi... Imi parea unul dintre ultimii jurnalisti "old school" cum se spune... Parca se nascuse in America... Isi punea o casca in cap si pleca unde era pericolul mai mare...

Acum am aflat de paradoxala lectie pe care soarta a decis sa ne-o dea aratandu-ne cat de mici suntem in fata Universului: un om condamnat aparent sa moara traieste. Cel care l-a salvat nu mai este...

Nu l-am cunoscut pe Mile Carpenisan. As fi vrut. Vad acum ca toti l-au cunoscut. Toti i-au fost prieteni. Toate blogurile racnesc din toti rarunchii, scriind care mai de care mai pompos... Ca doar asa se face trafic... N-au lipsit nici politicienii... Si pe mine ma apuca furiile. Iarasi...

De aceea am preferat sa nu scriu atunci cand toti au scris... Si ca sa atrag atentia din nou asupra faptului ca noi romanii avem ceva alterat genetic... Spun aceasta din nou, pentru ca o spun de multa vreme... Moartea lui Mile Carpenisan este inca o dovada...

Romanul elogiaza un om deosebit doar atunci cand este mort. Pentru ca este mai ieftin si mai comod asa. Si pentru ca termenul real de comparatie s-a dus... Este mai ieftin pentru ca nu mai are nevoie de nimic de la nimeni deci tzaranoiul este in siguranta... Si apoi, este mai comod... Poti arunca trei patru cuvinte acolo dand copy / paste si pari afectat de eveniment...

Cate genii in viata nu au hulit romanii pentru ca mai apoi sa spuna: "A fost un om extraordinar! Deosebit! Este o mare pierdere!", etc... Mi-e sila de acest comportament de lumea a treia... Am vazut atat de des cum este plans un om si cum dupa scurt timp singurii care si-l mai amintesc sunt prietenii din copilarie si cativa, nu toti, membri ai familiei...

Mile Carpenisan s-a stins. In viata l-am onorat prea putin. Vorbesc despre mine. Credeam ca mai are timp, desi stiu ca Dumnezeu are planul Sau si ca nu se stie ce va fi in clipa urmatoare... Ca intr-o sumbra presimtire imi propusesem sa fac cunostiinta cu el dupa ce am citit un articol de pe blogul sau...

Si mi-a placut tare mult vorba lui care imi rasuna in minte mereu. De cand am auzit-o: nu mai vreau sa fiu din carne si oase, pentru ca acelea se strica... Multi dintre noi au aceeasi dorinta vazand atata stricaciune in jur...

Poate ca de fapt Mile este un norocos... De fapt, uitandu-ma in jur, am senzatia ca asa si este. Nu trebuie sa ne mai suporte pe toti. Dumnezeu sa il odihneasca.