MOARTEA UNEI PORTOCALE

Am avut ieri o zi minunata... In detrimentul unei portocale careia i-am provocat o moarte prematura culegand-o dintre suratele ei pitite printre frunzele portocalului... Da... Am cules pentru prima oara o portocala dintr-un portocal... 

Ma intrebam cum ar fi supravietuit aceasi abundenta atacurilor mele ca si copil cand, impreuna cu altii mai saream cate un gard in cartierul de case din cartierul Mehala al Timisoarei natale pentru a mai smulge un mar, o para sau o pruna, avand inima cat un purice sau un nod in gat datorat fricii de a nu fi prinsi...

Inainte de rupe portocala de la seva vietii am avut ocazia sa vad si sa ating, din nou pentru prima oara in viata, cateva automobile facute in vremea cand inca Henry Ford era in viata... Dintre toate un Ford model "A" facut de mana unor anonimi muncitori acum aproape nouazeci de ani, unul din 1947, cu caroserie din lemn, si un Jaguar XJS (modelul meu favorit de la Jaguar) m-au lasat cu gura cascata...

Am vizitat locuri noi, si brusc insula mi s-a parut mult mai mare... Sunt atatea locuri despre care turistul obisnuit nu are habar... Dar, mai presus de toate, am sesizat un lucru extraordinar... Localnicii, si aici ma refer la cei nascuti pe insula sunt oameni extrem de prietenosi...

Am nimerit, ghidonat de seniorul meu prieten Jose Manuel catre locurile sale natale, intr-un local frecventat de prietenii sai vechi... Si ai fi zis ca ma voi simti stingher, insa dupa doar cateva minute eram tratat de parca ne-am fi cunoscut cu totii de ani de zile...

Fratele lui Jose are un restaurant cu mancare traditionala arhipelagului Insulelor Canare si asa am avut la pranz in farfurii un pui delicios, facut la foc din lemn de pin, dupa ce in prealabil am fost rasfatati cu branza de capra si muraturi, alaturi de un pahar de vin inchis la culoare, consistent ca uleiul si cu un buchet ce iti gadila simtul olfactil in moduri ce nu le banuiam a fi posibile... Insa puiul! Uau! Cel mai bun pe care l-am gustat vreodata!

Singura mea problema acum este ca trebuie sa invat sa ajung singur acolo ca sa imi pot duce si prietenii care vin sa ma viziteze, dar stiu ca asta nu va fi o problema. Are cine sa ma ghideze daca ma ratacesc... Apoi a venit inca o seara, o noapte... Si o noua dimineata...

M-am trezit gandind iar la te miri ce nastrusnicii... Asa se incalzesc neuronii mei pana la prima sorbitura de cafea... Imi trec prin minte lucruri de tot soiul: amintiri, trairi, senzatii, persoane, fragmente de conversatie... 

Pana la urma am ajuns sa ma amarasc pret de cateva clipe gandind cat de pacat este ca trebuie sa ne pierdem timpul muncind, obosindu-ne prea mult sa avem perisabilul, crezand ca ne trebuiesc cele ce se vad si sunt trecatoare ca sa fim fericiti, uitand sa contemplam ceea ce ne este oferit gratuit, inchizandu-ne in turnuri de beton si sticla, pretinzand ca sunt de fildes...

Si tot traind asa cateva generatii la rand uitam despre ce este vorba in aceasta viata si facem din castigul material un scop si nu un mijloc de a accede la ceea ce este cu adevarat de valoare... Si uitam... Uitam... Uitam... Ieri seara am scris despre uitare...

Uitam toate uraciunile ce si le-au facut oamenii unii altora cand au confundat scopul cu mijloacele... Simt, cu fiecare fibra a corpului meu, ca ne pregatim din nou copiii sa fie carne de tun din pricina unui nou moment de uitare... Pentru ca ne imbatosam crezand, fiecare in parte ca detinem adevarul, chiar daca parerile noastre sunt cel mai adesea second-hand sau si mai rau...

Se zbat ganduri si intrebari de-a valma acum in mine... Ma intreb de ce oare mai toate femeile din viata mea isi aduc aminte ca a existat momentul "noi" dupa cinci, zece, cincispezece sau douazeci de ani, scormonind in paginile nescrise ale existentei noastre efemere si de ce am fost incapabil sa exprim la fel de clar atunci ceea ce sunt si acum...

Ce va fi va fi... Eu voi pleda mereu pentru valorile REALE care mi-au fost date prin educatie: credinta, familia ca celula de baza a societatii, educatie si un set de reguli de conduita bazate pe principii de etica si morala nestrambate de nici un fel de instincte primare... Acelea care au produs valori cu adevarat perene si progres, nu din acelea pe care le consider a fi false azi si care par a duce la regres acum...

Ce va fi va fi... Traiesc asa cum imi dicteaza constiinta, incercand mereu sa ma izolez adiabatic de toate nimicurile ce ar putea sa imi aduca neliniste sau m-ar putea ingretosa... Nu stiu cum as fi reusit altfel, chiar daca la mai bine de patruzeci de ani dupa ce m-am nascut, sa culeg o portocala din pomul in care s-a copt... Mie acest fapt simplu mi se pare extraordinar si imi umple inima de fericire...

Simt astazi ca inca mai joc roluri atunci cand dau fata in fata cu lumea. Ca sa ma apar. Zidul ce l-am construit ca sa imi protejez sensibilitatile timp pana nu demult inca nu este demolat complet. Inca nu am curajul de a spune lucrurilor pe nume in totalitate. Inca aleg sa tac pentru a nu-i jigni pe cei din jur, desi cei mai multi nu au nici un fel de problema in a ma agresa... 

Cel mai grav mi se pare momentul in care o fac din instinct, fara a-si da seama ca o fac de fapt... Momente de neatentie datorate unor trairi prea putin intense si unei intelegeri prea simpliste a ceea ce li se intampla... Incerc sa ii inteleg si mereu le caut scuze desi am aflat deja de multa vreme ca acest efort este inutil... 

Nebunia lumii in care traim mi se pare in dimineata aceasta ca fumul tigarii ce mangaie cana unde zace nepasator laptele menit a stinge din duritatea cu care cafeaua insista sa ma trezeasca... Este o noua zi... Va las acum ca sa intru in modul "screen-saver"... Sa ascult "Easy Like A Sunday Morning" si "Fata verde"...