Ploua...

Se spune ca asta e vreme de facut copii...

Pe mine insa ma omoara culoarea gri... Probabil ca daca as face copii acum ar fi gri... Ca si cerul... Ca si blocurile... Ca si oamenii si sufletele lor... Cu din ce in ce mai putine culori... Ca si mine...

Ca si mine... Am fost plin de culoare si viata cand m-am nascut... Dar culorile palesc incontinuu de atunci... Palesc de fiecare data cand trebuie sa fac un compromis... Palesc de fiecare data cand acel compromis nu duce la nimic bun, asa cum de altfel banuiam ca se va intampla cand l-am facut...

Ciudat cum uiti sa iti asculti inima si instinctele in goana de avea ceea ce de fapt nu ti-ai dorit, nu iti foloseste si nici nu iti trebuie. Realizez acum, ca de fapt nu am avut curaj sa infrunt mai nimic din lucrurile de care ma temeam si am ajuns sa fiu un om aproape mort care umbla si vorbeste...

Am fost plin de culoare... Inca mai am in mine... Sunt tonuri mai inchise si nu atat de vii ca si in copilarie, dar exista... As vrea sa le impart cu toata lumea... Si brusc, un pumn dupa ceafa de la cate un biped mai gri decat altiii: "Ce vrei tu ma?" Tare de tot treaba asta... Unul care reactioneaza numai cu gandul la caldura si la blidul lui de mancare sa iti explice cam ce a inteles el din viata asta... Si mai intra ceva gri in mine...

Dar nu mai vreau asa si destul e destul... Compromisuri trebuie sa faci, numai trebuie sa stii cand, de ce, cu cine, pentru cine dar, mai ales, pentru ce... Am ales sa cant... Sunt sigur ca asta trebuie sa fac... O fac din inima. Si asta face diferenta... Atunci nu am nici urma de gri in mine... Redevin ceea ce am fost si inca mai mult...

Uneori urasc faptul ca nu am nuanta aceea de gri-pragmatic... Dar asta este de fapt o binecuvantare... Nu ma intrebati de ce. Stiti deja.