Pentru anonimul roman...

De cand se stie, romanului i-a placut anonimatul... Si a fost mai intotdeauna un creator de suprarealism... Asta se intampla in vremuri pe care le credeam demult uitate, cand scria anonime ca sa isi toarne un coleg de serviciu, ca sa mai faca o "bucurie" unui vecin, sau pur si simplu din lipsa de ocupatie...

Bineinteles ca nu toti faceau asta... Dar au facut-o suficient de multi imbecili lipsiti de "cojones" sau femei ovarectomiate incat sa apara termenul de "reclamagiu de profesie"... Ei si inchipuiti-va ce bucurie pe toti acesti impotentii emotionali cand a aparut Internetul si intr-un tarziu au aflat in ce fel le poate alimenta dezvoltarea patologica si malformata a unui ego mic, scofalcit si vai si amar de el...

Randurile acestea mi-au fost inspirate de chelalaiturile jalnice aparute ca si comentarii la ultimele doua postari. Nu sunt suparat pe omul in cauza oricine ar fi el. Am fost pentru o vreme. Pana am reusit sa inteleg. Acum imi pare rau doar. Pentru el. Si mi-e mila. Caci traind cu mizerii in inima nu poti fi un om prea fericit... Nici nu vreau sa imi inchipui o astfel de stare, in care sufletul sta mic, chinuit, zbarcit inainte de a fi batran, aruncat intr-un colt de inima...

Trebuie sa fie o mare suferinta sa traiesti astfel clipa de clipa. Sa razi dar sa nu fii fericit. Sa zambesti fara sa vrei sa faci asta. Sa fii dezaxat emotional si atat de patetic incat singura bucurie ti-o provoaca micile mizerii pe care le scrii sub numele "Anonim". Sa ti se umfle inima de placere si relaxare doar cand tastezi anonim si dai enter...

Daca vreodata veti reusi sa identificati cine a facut astfel de lucruri impotriva voastra nu ii certati. Aratati-le ca exista intelegere si dragoste adevarata in lumea aceasta, si prietenii adevarate, bazate nu pe interese meschine ci pe admiratie reciproca... Iertati-i...