TABOO`S...

Am un vecin. Ma rog, am mai multi, dar Ken este englez. Gary, celalat vecin, este irlandez. Amandoi tipi de treaba. Ne vedem, ne salutam cordial, mai schimbam o vorba... Asa, ca intre vecini... Insa de la Ken am avut o surpriza placuta... Venita indirect...

Cum tot vorbeam noi de una de alta, imi spune intr-o zi ca el este co-proprietar al "Taboo"... Acum de, nu aveti de unde sti, dar Taboo este aici, in "cartier" ca sa zic asa, locul in care motoarele muzicale sunt turate la maximum... De dimineata pana seara...

Cand am aflat acest lucru, am ramas perplex... Cum adica, suntem vecini de mai bine de un an si eu nu stiam asta?!! Ca de obicei... Nu am sa ma pricep niciodata in a stabili relatii de acest fel...

Acu` de, tot omu` isi lauda marfa, asa ca nu am scapat ocazia de a-i spune ca stiu si eu sa cant... Omul s-a uitat la mine asa, un pic neincrezator, dar foarte politicos nu s-a manifestat nici ironic, nici in bascalie, cand i-am spus ca eu unul cu backing track-uri nu mai cant nici mort... Daca stia de Anna Lesko ii faceam si o comparatie... Da` nu avea de unde sa stie. Mai bine asa...

Pe sotia lui Ken, o cunosc mai mult din vedere. O doamna in adevaratul sens al cuvantului. Nu ii stiu numele spre rusinea mea, caci am facut cunostinta. Demult. Dar atat de des ne dam buna ziua, incat am uitat sa asez un nume langa chipul atat de familiar.

Femeile britanice par un pic mai cu initiativa. Din aceea sanatoasa. Si, desi un pic ironic si sagalnic spre deosebire de Ken, a sugerat sa vin intr-o duminica, la un "jam" cu bandul ce se produce in fiecare saptamana la "Taboo"...

Recunosc acum ca a fost un pic surprinzator pentru ei momentul in care am acceptat, si asta cu entuziasm. Probabil fusese doar o sugestie politicoasa... Dar nu puteam lasa sa imi scape ocazia, cu atat mai mult cu cat Ken, care inca si astazi mai bate la tobe prin trupe locale, si asa putine, cand le lipseste (motivat sau nu) bateristul, spusese ca trupa este ceva cu totul si cu totul deosebit, si ca, spre exemplu, cand canta "Sweet Home Alabama" realizezi ce piesa este abia pe la jumatate...

In sinea mea, am crezut atunci, ca romanul, ca de fapt este vorba de versiunea lui Kid Rock "All Summer Long"... Spun ca romanul, fiindca am crezut ca baietii o prezentasera ca fiind o idee "originala" precum se face de obicei la noi, unde paternitatea unei versiuni este asumata colectiv... Amarnic m-am mai inselat... Nici ca se putea mai rau...

Acea duminica in care trebuia sa ma duc sa "bag un jam" cu trupa s-a intamplat sa fie azi... Sau ieri?!! Am inceput sascriu "azi" si dupa ceas, este deja "ieri"... Orisicat de tare ma voi fi pregatit eu psihic, fiindca nu am mai cantat alaturi de o trupa de mai bine de un an si jumatate de cand am plecat din Romania, tot nu a fost suficient...

Cand am ajuns acolo, era doar Sam, omul despre care initial stiam ca are doar responsabilitatea clapelor... Am aflat ulterior live ca este si saxofonist, si inca unul extraordinar... Sosirea mea i-a creat o stare de disconfort lui Ken... Nu cred ca se astepta cu adevarat sa apar, desi cu vreo ora inainte ii spusesem ca vreau sa vin si m-am asigurat inca o data ca nu este nici o problema cu baietii...

Si au inceput sa apara baietii... De la inceput am intrat intr-o stare de neliniste... Percutii. Din acelea adevarate. Percutionistul, un tip cu alura Bob Marley... Apoi intra omul, nu cu bass-ul ci cu... contrabasul! In timp ce intrau pe rand chitaristul si vocalul deja ma intrebam in ce m-am bagat... Asa ca am luat un gin tonic... Si inca unul in continuare, "sudat"de primul...

Au inceput sa se instaleze. Stiam ca vocalistul, pe numele sau Douglas a cantat intr-o trupa de faima medie in Marea Britanie si ca era cunoscut. In plus stiam ca are si un instrument electronic deosebit pentru voci, cu care putea face solo-uri de instrumente folosindu-si corzile vocale...

Cum aveam doar o fereastra de doua ore, ma tot uitam la ceas... Si ei tot instalau... Si instalau... Imi propusesem ca la cinci si un sfert (dupa amiaza) sa plec. Apoi am zis cinci juma`... Nici asa nu a fost... Probe de sunet? Cam zece minute pentru tot grupul...

In timpul asta, nerabdarea mea crestea... Cumva, parca imi doream ca sa treaca timpul si sa ma pot extrage rapid, cu scuze plauzibile... Deja, fara sa ii fi auzit, stiam ca asist la o chestie super-tare... Si apoi au inceput sa cante... De la primele acorduri am realizat ca ceea ce faceau ei este o chestie inedita... Piese rock, amestecate cu jazz si cu inflexiuni latino-americane din acelea sanatoase...

Nu mai tin minte care a fost prima piesa... Eram prea cu gura cascata si ma intrebam cum sa fac sa ma ascund mai bine si cum sa fac sa ma dau scapat de acolo... Publicul nu era foarte numeros, dar era destul de plin si toate mesele erau ocupate... Probabil ca si cei cativa stropi de ploaie razleti au contribuit la treaba aceasta...

A doua piesa a fost "Ain`t No Sunshine When She`s Gone"... Folosirea echipamentului electronic, pe langa excelenta manevrare a instrumentelor dadea un aer ireal fiecarui cantec in parte... Un aer original... Erau interpretate in cu totul alt mod... Doug, vocalistul, avea calitati vocale indiscutabile si impresiona prin interpretarea in gen R Kelly (desi poate ar fi fost mai potrivit sa spun Mariah Carey)...

A treia piesa, "No Woman, No Cry" a lui Bob Marley, suprapusa la incalzirea cu ginul tonic a inceput sa ma faca sa vreau... Sa vreau sa cant si eu cu ei. Erau buni. Extraordinar de buni. Indiscutabil. Ma intrebam daca m-as putea ridica vreodata la nivelul acela de interpretare si cum va reactiona publicul, compus eminamente din britanici, si mai ales, din britanici care stiau muzica. Am aflat asta de la Douglas care a facut referire directa la acest lucru cand le-a cerut sa cante refrenul de la "No Woman, No Cry"...

Mi-am facut curaj si i-am facut semn lui Sam, singurul cu care vorbisem din trupa mai pe indelete... Raspunsul lui din semne a fost: "dupa asta"... Eram disperat... Ii spuneam "nuuuuu... asta"... Fiindca stiam piesa ca pe tatal nostru... Deja trecuse si de cinci si jumatate... Ultima oara cand m-am uitat pe ceas era si treizeci si sapte... Asa ca, atunci cand au terminat "No Woman, No Cry", eram imbufnat si gata de plecare...

Numai ca, exact atunci il vad pe Sam cum ii spune vocalistului ca as vrea sa cant si eu... Douglas, fara sa ezite s-a repezit in microfon si a spus ceva de genul "Aaaa... Il avem aici pe Chris, si sper ca va canta o versiune de piesa de douazeci de minute ca sa ma pot odihni si eu"... A spart astfel gheata pentru mine si ii multumesc... Uite ca abia acum imi aduc aminte: baietii au ajuns cu intarziere. Era dupa amiaza. Dar cand au inceput, Doug a spus publicului asa: "Good morning everybody. You`re late!". Va puteti inchipui reactia...

Eram inca in afara zonei ce ar fi putut fi numita scena... Si inca incercam sa ma retrag onorabil... Insa nu a existat nici o solutie decat aceea de a ma pune la microfon... I-am intrebat pe baieti daca am putea face ceva cu totul nou si, poate, diferit pentru ei... Imi venise ideea salvatoare... Canatnd la chitara acustica pentru prieteni am ajuns sa fac o versiune relativ ciudata a piesei The Doors, "Light My Fire"... Si se potrivea cu stilul lor...

Le-am spus baietilor in viteza acordurile si m-am indreptat spre microfon... Da` chitaristul din spate zice: "nu vrei sa canti si la chitara?" Oooops... "Nu", zic... Omul, foarte amabil insista: "uite iti dau chitara mea acustica"... Era prea mare bataie de cap sa pun Gretsch-ul meu in actiune in momentul acela... Ce sa mai spun? Am acceptat... Si mi-am zis, "fie ce-o fi"...

In timp ce cantam, simtem cum lucrurile se intetesc... Simteam ameteala aceea placuta, indusa probabil de andrenalina... Si simteam cum trupa incepe sa isi contopeasca ADN-ul... Cand am terminat de cantat "Light My Fire" am deschis ochii... Si daca nu era zi, si nu eram in Tenerife, as fi jurat ca sunt la Bucuresti in "Spice"... Absolut aceeasi reactie... Aceeasi senzatie placuta, ce mi-a lipsit din februarie incoace... Si ca de obicei, nu stiam cum sa reactionez mai bine... Dupa ce am ingaimat ceva de genul "trebuie sa plec am dat sa ma indepartez de langa microfon, cand unul din baieti, cred ca era chitaristul, zice hotarat: "inca una"...

Trecusem hopul cel mare si acum tracul initial trecuse... Nu m-as mai fi oprit... Nu stiam cat e ceasul, stiam doar ca trebuia sa fiu la ora sase altundeva. Acel loc il uram pentru moment dar este un contract ce plateste toate extravagantele mele... Dar nu m-am putut opri... Asa ca am ales pe loc a doua piesa: "Wish You Were Here" a celor de la Pink Floyd"...

Nu a fost greu sa aleg... Vazusem cu coada ochiului in public un om care venise special sa ma vada, impreuna cu sotia si cei doi baieti ai sai, si care imi ceruse o piesa Pink Floyd cu cateva zile inainte... In plus Pink Floyd impune respect oriunde, si mai erau si alti oameni care aflasera ca voi canta cateva piese la Taboo... Batusem eu toba... Nu m-am putut abtine... Dar nu m-am asteptat sa vina chiar atat de multi din cei care promisesera... Tot dintr-o meteahna romaneasca bag seama ca nu m-am asteptat...

La final, cand am terminat si "Wish You Were Here" eram deja intr-o cu totul alta lume... Am vazut oameni stand in strada, la intrarea in Taboo... Un loc nu foarte mare de altfel... A trebuit sa strang mana tuturor... Nu stiam cum sa raspund mai bine felicitarilor... Parca imi era un pic rusine... Sotia lui Ken a venit si m-a pupat. pe amandoi obrajii. Ken, fericit ca nu il facusem de ras probabil, m-a felicitat si mi-a multumit...

Pe drumul catre casa, andrenalina inca isi facea efectul asupra mea... Eram in viteza... Eram in al noualea cer... Imi fusese teama... Nu mai cantasem asa de atat de multa vreme... Imi lipsise teribil, nici nu stiam cat de mult imi lipsise... Retraiam clipa cu clipa emotiile de final... Si pot sa ma bucur linistit... Inca am toate lucrurile la locul lor...

Si daca ar fi sa raspund astazi interpelarii, deloc rautacioase ale unui fost coleg de la Etajul 4, care spunea ca "trupa s-a refacut acum in proportie de 97,7% si functioneaza 100%", as spune asa: Vasi, stii ca te iubesc si ca te respect din tot sufletul ca om si ca muzician. M-am bucurat sa aflu despre voi dupa cele ce mi-ai spus. De aceea sunt sigur ca te vei bucura si tu sa auzi ca acel rest de 0,58% functioneaza la fel de 100%. Britanicii aplauda"...

Stiu ca cineva a filmat. Mai stiu ca cineva a facut fotografii... O sa il rog pe Ken sa imi faca rost de cat se poate de mult material din toate acestea... Nu stiu nici numele trupei si nici ale celorlati baieti din trupa in afara de Douglas si Sam, dar le multumesc pentru extraordinara ocazie ce mi-au oferit-o... Si ca un fapt inedit, oamenii cantau de doar doua saptamani pe scene... Cat s-au pregatit nu stiu... Dar sunt sigur ca asta este doar inceputul unui lung drum pentru ei. Daca nu se despart desigur...