AMERICANUL CE NU A FOST NICIODATA IN AMERICA

Motto:

„Adevărul, o străinule, este un lucru frumos şi trainic, dar nu pare uşor să convingi pe oameni de acest lucru”.

Platon

Viata mea a intrat iarasi in rutina... Insa de data aceasta cumva m-am auto-condamnat. Constient. Impotriva firii si naturii mele intrinsece. Ma fortez in continuu de o vreme sa fac ceea ce TREBUIE, probabil datorita unui reflex pavlovian. Simt ca daca nu fac acest lucru acum si nu imi urmez planul pe care mi l-am facut nu imi va fi deloc usor. Mai ales acum cand am certitudinea ca orice as face sunt cu desavarsire singur.

Mi-au trebuit ani de zile ca sa accept ca desi am parinti in viata, sunt mai mult orfan, si asta nu fara un motiv real. Am refuzat prea multa vreme sa accept ideea, pentru ca ceea ce pentru cei mai multi din jurul mare pare de necrezut era de necrezut pana si pentru mine.

Insa primesc acum toate lucrurile asa cum vin ele peste mine, si ma incred in Dumnezeu, care m-a trecut poana acum peste toate. Parintii mei sunt parintii mei orisice ar face. Nu le-am aprobat mai niciodata actiunile si sunt completamente diferit din acest punct de vedere. Nu voi fi niciodata atat de dialectic in materialism, din motive de delicatete a stomacului.

Ce folos sa stii atatea lucruri cand astazi placerea lumii este nu aplecarea spre cercetare ci aplecarea spre desfranare si satisfacerea instinctelor primare. Uneori parca mi-ar place sa fiu atat de simplu si animalic in apucaturi. Ba parca m-as antrena in sensul acesta. Insa pentru mine nu mai este cale de intors. Nu mai pot cobora pe trepte in jos. Ma pot disloca temporar, pentru oameni care imi pare ca vor si ei sa urce, insa am aflat ca, de obicei, ceea ce eu consider a fi dorinta sincera de a merge mai sus, este de fapt doar un balon de sapun, o declaratie fara sustinere reala in intentii si fapte...

Am plecat din Romania crezand, idealist cum sunt, ca in Occident oamenii sunt mai normali. Dar adevarul este ca doar numarul de indivizi cu apucaturi ce imi displac difera. Adica sunt infinit mai putini cei cu apucaturi descreierate in strainatate decat in Romania. Spaniolii platesc si ei tribut anilor de dictatura ai lui Franco. Englezii au si ei uscaturile lor, dar amandoua natiunile au taote acestea intr-un mod mult mai civilizat si desigur mult mai putine ca si numar...

De cateva ori pe saptamana oameni cu care stau de vorba vor sa faca poze cu mine... Trecand peste un pic exagerata si un pic muscatoarea expresie "`cause you`re a legend" ce mi-au aruncat-o doi tinerei englezi, un pic ciudati prin interesul ce l-au dezvoltat fata de persoana mea, facandu-ma sa ma simt un soi de curiozitate locala, cred ca cel mai frumos raspuns pe care l-am primit vreodata cand am intrebat de ce vor o fotografie cu mine a fost: "you`re the american who`s never been to America", urmat indeaproape de dulcea-amara declaratie "if you`re Romanian I am the Queen of England". Spun dulce-amara pentru ca oricat de magulitoare ar fi ea pentru mine personal, ascunde ceva ce nu imi place...

Aceste remarci sunt si mangaiere si durere pentru mine. Imi spun ca sunt pe drumul cel bun. Sunt aproape de locul pe care l-as putea numi "acasa". Nu cred ca sunt inca acolo dar cu siguranta sunt pe drumul cel bun... Si imi mai spun ca nu sunt nebun, si ca nu eu sunt acela ce trebuia sa se schimbe cata vreme am fost in tara...

Am visat America o viata intreaga, datorita legaturii de sange. Ultima ruda in viata a trecut in nefiinta anul trecut (in 2010). l-am vazut pe Ralph si pe parintii sai, Samuel si Pearl Trifunov, verisori ai buncii, o singura data, in vara lui 1977 dar tin bine minte inca si acum felicitarile de Paste, in care strecurau, asa, simbolic, o bancnota de un dolar... Dupa care brusc, scrisorile si vederile au incetat sa mai vina... Dar am visat mereu la America...

Poate ca de aceea m-am simtit mereu strain in Romania. Am incercat prea mult sa traiesc exact ca in carti si filme. Am incercat prea mult sa aduc idealul in realitatea dezamagitoare din jurul meu. Am crezut o clipa ca toate se vor implini. In decembrie 1989. Nu pot fi mai crunt dezamagit de prostia majoritatii romanilor. Si cu toate acestea, oarecum masochist, iubesc Romania, iubesc Timisoara, si tin la romani ca si natiune, asa cum ei nu au gasit niciodata de cuviinta sa o faca...

Dar nu as putea sa cer unor straini ceea ce nu am primit nici de la cei care mi-au dat viata sau m-au crescut, fie ei si romani... Mi-ar place sa fim mai civilizati ca natiune... Dar exista si Cucuietii din Deal, exista si "soparlele" manifestate in cuvinte, exista si tradarea sau compromisul continuu, lipsa de revolta si unitate in fata nedreptatii din disperarea dupa avutii. Si cate si mai cate... Eu unul nu am legatura cu toate acestea... De aceea m-am simtit adesea si singur si extraterestru in Romania...

Aici chiar sunt singur si strain... Insa, in mod ciudat, traiesc mai linistit... Nu fara probleme desigur... Este greu sa o iei de la furculita si cutit, asa, de unul singur... Insa pana acum ceva vreme m-am crezut in siguranta, bizuindu-ma pe lucruri ce in inima mea am stiut ca nu se vor intampla niciodata, si ca promisiunile solemne vor fi incalcate cu aceeasi nerusinare ca si odinioara... Am crezut ca am un loc in care ma pot intoarce daca dau gres... Acum, nu mai exista loc pentru eroare....

Oamenii batrani cred uneori ca pot face orice datorita varstei fara sa li se spuna nimic... Hmmm.... Sa insemne aceasta ca ofiterii SS ce au exterminat oameni in lagarele de concentrare si au ajuns la batranete trebuiesc iertati? Nicidecum! Un lucru urat ramane un lucru urat indiferent ca il faci la 20 de ani sau la 70. Ba parca este si mai urat daca faci si gandesti la 70 la fel precum faceai in tinerete: inseamna ca nu ai invatat nimic de la viata...

Concluzia mea dupa toata aceasta divagatie? Una singura... Sunt romanul care nu a fost ca romanul nicicand, americanul ce nu a fost niciodata in America si orfanul ce are inca parintii in viata... Asa ca astazi, pana cand voi intra din nou in contact cu lumea nu pot fi altfel decat trist...