AMINTIRILE VEACULUI TRECUT

Am inceput sa citesc cartea lui Nicu Covaci, "Phoenix, insa eu..." si dintr-o data m-am trezit inapoi in aceea Timisoara a copilariei mele... Caci am cunoscut o Timisoara in care se canta la chitara pe o banca intr-un cartier, si, un detaliu ce nu l-am stiut pana acum, Nicu Covaci a fost elevul lui Adrian Popescu, in timp ce eu am fost elevul fratelui sau geaman, Ion Popescu, care profesa la Casa Tineretului...

Il vad si acum pe profesorul meu de chitara in fata ochilor, asa cum ne-am intalnit prima oara: dandu-si jos caciula de astrahan in timp ce muncea vartos cu picioarele presul din fata usii de la intrarea in apartament, si prezentandu-se "Popescu ma numesc"...

Dintr-un motiv straniu imi amintesc si cum eram imbracat in acea zi... Si tot din cauza cartii lui Nicu Covaci a inceput sa ma gadile usor pe la nas amintirea mirosului primaverilor si toamnelor din Timisoara, si vedenii, fete cunoscute copilariei mele, pe care, fie nu le-am mai vazut de multa vreme, fie nu mai sunt printre noi decat, iata, ca amintire...

Iubesc orasul acela, Timisoara... Nu pentru ca m-am nascut acolo, ci pentru ca este cu adevarat un oras deosebit... Cel putin a fost... Cu siguranta a fost... Daca mai este asta nu stiu... Stiu ca oamenii pe care ii stimez se lupta inca sa mentina steagul sus... Insa au aparut si gheretele de lemn de ziua Sf. Valentin, un sfant extrem de popular si comercial de cativa ani incoace, au aparut si festivalurile berii, unde este mare buluceala, fiindca se poate casca gura gratis la o bere ieftina...

Cu fiecare an cu care cresteam, orasul ingrijit de comunisti capata o nuanta din ce in ce mai gri, mai cenusie... Astazi a recapatat ceva din culoare insa dintr-un motiv ciudat cladirea noua a Finantelor este... gri! Cand am vazut-o am ramas imbufnat ceva timp... De cand sunt plecat din tara am realizat cat de importanta este arhitectura asupra starilor noastre sufletesti. Nu este o figura de stil. Este o chestiune cat se poate de reala. Caci nu este tot una daca ochiul ti se scalda in gri-cenusiu sau in culori vii aranjate in asa fel ca sa te relaxeze...

As vrea sa ma intorc in timp. As vrea sa ma intorc in timp si sa imi revad prietenii copilariei. Sa retraiesc prima dragoste. Sa merg din nou cu bicicleta "Sputnik" la Padurea Verde sau la o Dumbravita care nu este deja parte a orasului ci la cativa kilometri de el...

Imbatranesc si probabil ca devin carcotas dar mi s-a parut mereu ca urmele imperiului austro-ungar sunt inecate de prostul gust al cenusiului cu care au construit comunistii si haosul arhitectural instaurat din 1989 incoace... Probabil ca tinerilor de astazi li se va parea la fel cand vor fi de varsta mea si de aceea ii rog sa nu fie prea aspri in judecata...

Pentru mine Timisoara ramane orasul parfumat din belsug cu romantism si intelegere multiculturala... Au uitat multi, si cred ca am uitat si eu, cat de suavi eram cantand la chitara pe banca in curtea scolii generale 26, sau in parc la Dacia... Si cine stie, poate ca doar idealizez acele zile, fiindca ele reprezinta copilaria si adolescenta mea...

Nu stiu de ce, dar imi amintesc acum de o fata ce imi placea tare mult cand eram la Palatul Pionierilor in "Flores", Cristina Piperski... Ma intreb ce o face acum , cati copii are si pe unde este? Cu multi dintre cei de la Flores tin inca legatura prin intermediul minunatiei iubite de unii, hulite de altii si folosite de mai toti, numita Facebook...

Parfum de Timisoara de acum cateva zeci de ani... Doamne! Cat mi-ar place sa ma intorc in timp... Si cate lucruri le-as face altfel... Nu-l cunosc suficient de bine pe Nicu Covaci, insa va pot spune ca omul emana o vointa de fier si o tenacitate pe care eu nu am avut-o niciodata. De aceea a si reusit sa fie ceea ce este astazi.

Tin minte si nebunia ce am avut-o sa dam fuga la Bucuresti ca sa vedem primul concert Phoenix live din viata noastra, eu si inca vreo cativa colegi de la facultatea de Electro (Marilu, mai tii minte?) intr-o masina fara frane... Sunt ingrozit acum de inconstienta mea de atunci, dar am supravietuit si iata ca va pot povesti...

Toate aceste sentimente venite dintr-o carte a lui Nicu Covaci, omul-Phoenix... Mi se pare aproape ireal faptul ca l-am cunoscut, asa cum nu credeam vreodata ca o sa ii vad in Romania pe cei de la AC/DC... Parfum de Timisoara veche, trezit pana si de evocarea numelui strandului ILSA... Incredibil cat poti fi de legat de un loc... Si daca nu mi-a trecut pana acum, de acum incolo situatia nu numai ca nu se va ameliora ci se va agrava...

Insa cale de intors nu mai este... Am ales sa plec si nu imi pare rau ca am facut acest pas decat pentru ca am lasat in urma multe amintiri si multi, foarte multi cunoscuti, prieteni mai putini decat dusmani, dar culmea, toti cumva dragi intr-un acelasi fel acum...

Mi-ar place sa pot calatori prin timp, sa il cunosc pe Johnny Weissmuller (lumea l-a cunoscut in rolul lui Tarzan) cel nascut in cartierul Freidorf al Timisoarei sau sa fiu prezent pe strazi in seara zilei de 12 noiembrie 1884 cand a fost pornit primul sistem de iluminare stradala electric din Europa...

Toate orasele sunt in continua schimbare dar pentru mine Timisoara va ramane aceea de la sfarsitul anilor `70 si anii `80 ai secolului trecut... Secolul trecut... Incep sa ma simt vechi... Vechi de tot... Dar nu este un sentiment de regret sau melancolie ci unul mult mai fericit... Ma simt asemenea unui arheolog ce este el insusi o relicva... Si in mod straniu, ma bucur...

Adun si scad melancolia si amintirile. Cand trag linie si socotesc sufletul incepe sa mi se umple de caldura amintirilor, si se bucura... Multumesc Nicu Covaci... Ma intreb oare cum poti rasplati un om care a bucurat de-a lungul a multi ani atatia oameni si atatea generatii? Mi se pare prea putin dar totusi, inca o data. multumescu Nicu Covaci!