MEMORIA UNEI CLIPE...

Cel mai adesea cand privim o fotografie ne atrag atentia fetele celor dragi sau obiectul care a declansat pornirea imortalizarii vizuale, si cel mai adesea ne scapa detaliile...

Nu stiu de ce imaginile care insotesc pe You Tube melodia "Songbird" a unei cantarete ce mi-a fost complet necunoscuta pana acum, Eva Cassidy, au provocat in mine o rasturnare a situatiei, si, am avut, pret de cat scanteierea de clipa,  rasturnate peste mine, de-a valma, imagini atat de multe, ce pana acum nu mi-au parut niciodata importante sau semnificative...

Nu stiu de ce am realizat abia acum, ca atunci cand a fost facuta o fotografie, a fost imortalizata si sclipirea unica din acel moment de pe luciul apelor, si o frunza unduita intr-un fel anume de vant in exact acea clipa... Clipa ce nu se va mai intoarce niciodata... Se prea poate ca, daca esti suficient de atent si concentrat, imaginile sa fie convertite in sunete si vei putea auzi fosnetul frunzei si clipocirea apei... Asa cum au fost ele atunci... Demult... Demult... Demult...

Si brusc m-au napadit lacrimi... Dulci... Si amare deopotriva... Mi s-a facut un dor nebun de copilarie... Si de adolescenta...  As vrea sa ma pot intoarce inapoi... Imi doresc asta chiar si acum cand va scriu... Imi doresc asta stiind in mod constient ca nu se poate...

Am pierdut cativa oameni dragi pe drum... Ei mai sunt doar in inima mea sau alaturi de frunza unduita, sau langa lucirea apei din acel moment... Nu se vor intoarce niciodata in forma aceea fizica... Niciodata... Si nu pot face nimic ca sa schimb asta... nici tu nu poti citittorule...

Imi amintesc ca despre unii dintre cei despre care va vorbesc nici macar nu am stiut cat imi sunt de dragi pana nu i-am pierdut... Undeva, cumva, mereu am sperat ca vor fi etern in aceeasi stare de agregare, palpabili fizic...

Nu pot sa imi explic nici astazi faptul ca sunt incapabil sa particip la inmormantari... Cred ca pot numara pe degete acelea la care am fost in mod voluntar de cand sunt matur. Chiar si atunci, a trebuit sa fac un efort maxim de vointa pentru a-i putea sustine pe cei care, in viata fiind, aveau nevoie sa le fiu si eu alaturi, amestecat mai mult sau mai putin anonim cu alti mai mult sau mai putini cunoscuti mie...

O singura data in viata s-a intamplat ca cineva sa imi piara in brate... Nu stiu daca ultima aburire posibila a oglinzii ce ar fi putut-o cauza respiratia sa a avut loc inainte de a-l lua in brate sau dupa ce l-am luat in brate... Doua lucruri nu am sa uit niciodata: greutatea neobisnuita a trupului tanar si tipetele unei fete inebunite deopotriva de spaima, desnadejde si frustrare... Tipete ca acelea nu am mai auzit nicicand in viata mea... Le aud uneori si acum...

Am crezut intotdeauna ca sunt puternic... M-am trezit la douazeci si trei de ani dupa evenimente, in momentul cand am vrut sa intru sub masajul fin al picaturilor de apa de la dus, ca sunt mult mai afectat de cele ce mi s-au intamplat atunci. decembrie 1989 la Timisoara...

Nimeni nu ar mai trebui sa treaca, niciodata prin asa ceva... Nici unul dintre copiii vostri nu trebuie sa fie martorul unor astfel de scene... Si moarte nu trebuie sa vina din mana omului... 

Imediat ce am scris ultima fraza, am scrasnit din dinti... De unde sa mai sti astazi cine este om si cine nu? Nu se ascund oare din ce in ce mai multe animale sub infatisarea bipedului ce stapaneste a treia planeta de la Soare?

Imi place intotdeauna sa cercetez care este mecanismul ce declanseaza cuvintele ce le scriu... Astazi? A fost postare de pe You Tube cu "Songbird" si Eva Cassidy, o discutie cu un bicisnic care incerca sa imi explice ca stie el, care nu era nascut, mai bine ce s-a intamplat, si ca ce am vazut eu cu ochii mei nu exista, la care s-a alaturat trista veste ca a drogurile au mai facut o victima, de aceasta data infigand durerea vestii direct in inima unui prieten, caci supradoza ii ucisese sora... Nici macar nu am stiut ce sa-i scriu... Am fost stangaci... Stiu ca nici o vorba din lume nu te poate consola... Stiu...

Uita-te la fotografiile vechi... Acelea alb negru cu margini dantelate... Cel mai adesea iti scapa detaliile momentului... Cauta de aceea o sclipire de pe luciului apei, o frunza unduita intr-un fel anume de vant in exact acea clipa in care, chipul celor pe care i-ai iubit si nu mai sunt, a trait-o... Clipa aceea nu se va mai intoarce niciodata... Dar pe ei ti-i poti inchipui asa cum au fost atunci, imbratisati de iarba, flori, frunze si sclipirea si clipocitul apei...