AM OBOSIT...

Ma uit la fotografia de mai sus.
Apoi ma uit in oglinda...
Si stiu ca sunt eu.
In ambele.
Doar ca nu ma recunosc.
Dupa atata vreme.
Si incep sa cred...
Cu siguranta...
Este adevarat.
Dupa atatia ani.
Am obosit...

Da...
Asta trebuie sa fie...
Am obosit...

De Prostie...
De Obraznicie...
De Fatarnicie...
De Nimicnicie...

Si sunt abia la jumatatea vietii...
Asta dupa statistici...

Am obosit...

De Buruieni...
De Urzici...
De Uscaturile Padurii...
De Coada Prunii...

Am obosit...

Sa vad crima.
Nepedepsita.
Si urmasul criminalului.
Umflandu-si pieptul
Ca un curcan.

Am obosit...

Ma invioreaza doar speranta ca Dumnezeu a aranjat in asa fel lucrurile, incat in natura, nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma... Dar stiu ca nici Dumnezeu nu imi va reda chipul de acum mai bine de douazeci de ani... Ma uit la fotografie si nici eu nu pot crede ca sunt eu... Am obosit... Astept deci transformarea mea intr-un fir de nisip din Univers, altul decat cel care sunt acum...