NEBUNIE vs. MEDIOCRITATE

Mi se spune uneori ca sunt nebun... Din diferite motive si din ce in ce mai rar, e drept... Imi pare rau, pentru ca asta inseamna ca sunt din ce in ce mai comun... Probabil ca asa si este dupa sistemul de referinta al celor din jur... Dar ce rost ar avea nebunia mea daca ar trece nebagata in seama pe strada? Gandurile mele imi par uneori si mie nebunesti...

Si nebunii isi au rostul lor, nu-i asa... Chiar si mie mi se pare nebunie curata sa pun gandurile mele, uneori cele mai intime, in fata tuturor, sperand, intocmai ca un nebun, ca foarte multi vor intelege de ce o fac...

Si este intr-adevar o nebunie sa faci asa ceva intr-o lume a surzilor si orbilor... O lume a muteniei vorbite... O lume in care comunicarea intre indivizi este aidoma unui olog: lumea il priveste cu curiozitate amestecata cu mila, oroare si, uneori, dispret de care mai toti fug si il ocolesc...

E usor sa pari un geniu in lumea mediocrilor... Nu mai ai ce invata de la nimeni... Aceasta este frica mea cea mai mare: frica de mediocritate... De aceea, imi place sa vorbesc cu R... Imi limpezesc gandurile... Si pot sa sortez, sa decantez si sa cuantific... In plus imi pun intrebari noi la care trebuie sa le gasesc raspuns...

Am descoperit, in mod ciudat, ca stiu raspunsurile la intrebari... Problema este ca unele nu mi le-am pus niciodata sau ca nu le-am formulat corect... Cand vorbesc cu restul? Incerc... Cameleonic... Sa ma potrivesc... Ca sa scap de agresivitatea mediocritatii... Nu imi iese mai deloc... Nu pot fi ceea ce nu sunt...

Frica de mediocritate am descoperit-o recent ca raspuns... Dar am trait cu ea intotdeauna... Frica de mediocritate am spus... Nu de omul mediocru... Nefericirea este insa ca nu ma pot desprinde din lumea mediocrilor...

Si ma sufoca treaba asta... Ma strange de gat... Le vad jocurile marunte si meschine... Le vad stomacul la lucru... Vad oameni care ar trebui sa imi fie alaturi cum se alatura cohortelor mediocre... Si asta doare...

Atunci cand doare nu icnesc... Nu ma vait... Nu ma ascund... Nu intorc spatele cu fatarnicie... Nu privesc cu intelegere... Lovesc. Cu furie... Cu putere... Si dupa aceea imi pare rau... Pentru ca ma supar. Pe mine insumi... Fiindca m-am lasat din nou tarat acolo... La nivelul lor...

Asta mi s-a intamplat si aseara... Eu am stabilit clar niste parametri care sa simplifice lucrurile in raporturile cu altii... Dar unii mereu incearca sa schimbe jaloanele... Tristetea mea cea mare a fost faptul ca, dintre toti, cel care ar trebui sa imi fie aproape tine cu ursul...

Desi stia care sunt reperele si ce este de facut... Si a incercat, din nou (pentru a cata oara?) sa ma faca sa simt ca sunt un om de nimic cand de fapt stie bine cat valorez... Chiar si pentru el... Sau mai ales pentru el... In clipa aceasta...

Nu vreau sa scot ochii nimanui... Niciodata... Nu imi sta in fire... Dar am luat decizia ca sa le spun tuturor ce gandesc... Chiar daca ei nu o fac... Insa nu am reusit inca sa nu ma las cuprins de furie atunci cand vad din faptele celor din jur ca trebuie sa imi etalez aptitudinile si talentul...

Doar pentru ca ei nu le respecta sau nu le accepta... Fiindca daca le-ar accepta ar trebui sa recunoasca unele lucruri... Si asta este echivalentul unui dezastru pentru ei...

Nu este vina mea ca m-am nascut asa... Nu am cerut nimic... Am primit aceasta minte scormonitoare care nu imi da pace nici macar atunci cand dorm... Si este obositor...

De dimineata pana dimineata gandul meu nu se opreste... Este neobosit... Dar eu obosesc... Din ce in ce mai des... De aceea nu mai am rabdare... Si de aceea am ajuns sa urasc... Si fiindca iubesc...

Iubesc oamenii in general... Pe toti cei pe care ii intalnesc... Insa cele mai multe dintre faptele lor meschine, izvorate din tristetea mediocritatii, le urasc din toti rarunchii... Nici nu ar trebui sa ma ostenesc sa le raspund... Dar o fac... Pentru ca si mediocritatea la fel ca si nesimtirea se folosesc de bunul simt al celor mai buni ca de o scara...

Intr-o zi am sa fiu suficient de obosit ca sa nu le mai raspund cu furie ci cu maxima intelepciune... Da... Suficienta oboseala a lipsei de mediocritate se numeste intelepciune... Inca sunt prea vulcanic si prea plin de temperament... Inca nu sunt intelept... Decat atunci cand stau singur, in bula mea de aer curat, invelita adiabatic de visele mele...

Dar, dupa mine, asta nu se pune... Nu fac diferenta in nimic asa... Sper ca o sa apuc insa... Lupt pentru asta... Cu mine insumi... Si in lupta aceasta am un aliat extraordinar...