TIMISOARA, 20 DECEMBRIE 1989.

Timisoara a devenit in aceasta zi un oras care a demonstrat ceea ce noi astazi parem a fi uitat: unitatea si determinarea oamenilor pot forta schimbarea. Comunistii nu au avut incotro si au trebuit sa negocieze... Minciuna nu a mai tinut. Dezinformarea nu a mai reusit sa dezbine. Violenta nu a ajutat la nimic. Au ramas fara optiuni. Si au intrat in panica.

Mitralierele ar fi trebuit sa ne sperie. Moartea celor din preajma noastra sa ne faca frica. As minti daca asa spune ca nu mi-a fost frica. Dar pur si simplu nu mai era cale de intoarcere. Si nu eram singuri, niciunul dintre noi. Ne aveam unul pe altul, umar la umar. Si nici nu eram putini.

S-au auzit voci mai tarziu, care au indraznit sa minimalizeze ceea ce s-a intamplat la Timisoara... Dar nimic nu s-ar fi putut intampla daca nu exista indarjirea si determinarea cu care timisorenii au decis sa spuna 'NU" comunismului, si "NU" lui Ceausescu...

Atunci am invatat ca niciodata nu trebuie sa cedezi niciodata, chiar daca viata iti este amenintata... Atunci am invatat ca atitudinea aceea de atot-puternici a comunistilor era de fapt doar fatada pentru niste oameni slabi ca si carcater... Atunci am aflat ca singura lor elemente de educatie sunt minciuna, dezinformarea, amenintare si violenta, si ca, atunci cand le-au epuizat pe toate, nu mai au nici un argument...

Timp de trei zile Timisoara a fost o enclava a democratiei. La Bucuresti, Ceausescu inca mai conducea Romania. La Timisoara din data de 16 Decembrie nu mai avea nici o putere... Iar din 20 decembrie Timisoara era libera... Aparea pe firmament Frontul Democrat Roman, prima formatiune politica dupa 45 de ani... Daca mergeai prin cartiere aveai senzatia ca orasul devenise un oras-fantoma... Nu era nimeni pe strazi sau la geamuri...

Doar vuietul ce venea dinspre centru iti spunea ca se intampla ceva... Mie mi se parea ca tot orasul s-a strans in centru... Tin minte si acum un amanunt ciudat: oamenii se fereau sa calce spatiile verzi din centrul orasului... Timisoara era la urma urmei si Orasul Florilor...

Incepand cu data de 20 Decembrie 1989 si pana pe 23 Decembrie nimeni nu a mai murit la Timisoara. Decat de moarte buna. Eram totusi inca in stare de incertitudine... Stiam ca eram pe punctul sa castigam o mare batalie... Stiam ca Ceausescu era la capatul carierei ca sef de stat... Si asteptam cu infrigurare sa vedem ce va face Bucurestiul...

Eu nu sunt un erou. Aceia sunt doar cei sfartecati atunci de gloante... Nici unul dintre aceia care am scaoat neatinsi de plumbi nu suntem. Memoria eroilor este sapata in constiintele noastre... Si daca este sa ma intrebati pe mine, mi-ar fi rusine acum, asa cum mi-a fost rusine si de atunci incoace, sa cersesc un certificat care sa ateste ceea ce am facut tocmai din mana acelora care sunt urmasii defunctului partid comunist roman ce a macelarit atunci vietile a mii de romani...