INCANTAT DE CUNOSTINTA!

De ceva vreme am inceput sa realizez ca in curand o sa implinesc o jumatatea de secol de existenta. Stiu... Sunt mai mult decat cinci ani pana atunci dar mai putini decat zece... Si o sa imi spuneti ca mai este mult pana atunci... Insa eu il cred pe Einstein: timpul e relativ...

In copilarie timpul parea sa se scurga foarte incet... Tin minte cum imi inchipuiam ce voi face in anul 2000, cand voi fi trecut la maturitate... Erau ganduri animate de un cantec pionieresc, un cantec pur propagandistic, insa in mine trezea cu totul alte ganduri decat cele propuse de masina de tocat socialista ce spala creiere pe atunci...

Cantecul spunea ceva de genul "Noi in anul 2000/Cand nu vom mai fi copii/Vom face ce-am vazut candva/ Toate visele-ndraznete/In fapte le vom preschimba"... Perfida insinuare in gandurile copilariei mele... Si multa vreme am facut exact asa... Am tacut in fata nedreptatii, tupeului si mediocritatii, la fel ca si parintii mei... Am inghitit mei minciunile spuse cu tupeu, la fel ca si parintii mei... Nu am avut curaj, la fel ca si parintii mei... Nu am avut incredere in mine, la fel ca si parintii mei...Pana sa plec din Romania am trait cu un handicap imens... Am avut mereu nevoie sa ma sprijin pe cineva. Am avut mereu nevoie de ajutor ca sa pot razbi. Cand parintii au disparut din imagine, am incercat sa ma folosesc in acest scop de prieteni si de partenerele cu care mi-am impartit bucati rasfirate din viata...

Abia de curand am inceput sa inteleg cu adevarat sensul cuvintelor "ne nastem singuri si murim singuri"... Nu ma simt singur in sensul strict al cuvantului... Dar am reusit sa izolez ceea ce sunt eu, cu bune si cu rele, ca sa pot oferi celor din jur. Am reusit sa ma localizez. Am reusit sa aflu cine sunt. De fapt mi-am reamintit. Si cand folosesc cuvantul "singur" la asta ma refer... Am reusit sa descopar cine sunt, abia dupa ce am trecut de patruzeci de ani...

De fapt inca mai descopar... Si imi place ceea ce descopar. In general. Sunt o lucrare in curs pana in ultima clipa a vietii mele... Si ce nu imi place face obiectul unui efort. Un efort pe care il fac clipa de clipa si ceas de ceas. Nu este istovitor. Imi face placere. Mai ales pentru ca eforturile ce le depun sunt premiate de o crestere in ochii celor din jur...

Dar cel mai important lucru este faptul ca am ajuns sa am incredere in capacitatile proprii. Nu am nevoie de nimeni ca sa imi spuna cat si ce pot. Imi cunosc si limitele, ale caror bariere voi incerca mereu sa le sparg, dar, si asta este ceea ce imi da aripi, imi cunosc si capacitatile, pe care le ingrijesc precum isi ingrijeste gradinarul florile, ca sa poata creste si inflori, spre incantarea tuturor acelora care ma cunosc, lucrul care bucura inima mea mai mult decat orice altceva...

Inca si astazi insa exista in jurul meu indivizi care, constient sau inconstient, incearca sa-mi zdruncine linistea interioara si sa aduca din nou neincrederea in sufletul meu. Acele vremuri au trecut. Cand sesizez astfel de lucruri, nu spun nimic. Trec pur si simplu peste. Sar peste ele cu usurinta unui alergator din cursa cu obstacole. Nu reprezinta nimic pentru mine. Ma intristez si ma amuz pentru o clipa, fiindca unele incercari sunt de-a dreptul puerile, insa efectul lor asupra mea este practic nul... Eu merg inainte!

De ceva vreme am inceput sa realizez ca in curand o sa implinesc o jumatatea de secol de existenta. Stiu... Sunt mai mult decat cinci ani pana atunci dar mai putini decat zece... Si o sa imi spuneti ca mai este mult pana atunci... Insa eu il cred pe Einstein: timpul e relativ... Si eu mai am multe de facut... Am senzatia ca viata mea abia acum incepe... Ca abia acum am deschis ochii si vad lumea... Abia acum am ajuns sa incep sa o cunosc... Clipa de clipa, imi vine sa spun:

INCANTAT DE CUNOSTINTA!