VITELUL SI POARTA NOUA

Urasc bolitul. I se mai spune si convalescenta... Nu imi place boala. Si cand sunt in asteptarea trecerii bolii devin Marele Mitocan... Asa se face ca ieri, singurul prieten care si-a batut capul pentru mine, adica si-a petrecut din timpul sau liber gandindu-se la poblema mea, facand rost de reteta, cumparand medicamentele si batand kilometri buni de autostrada ca sa mi le aduca, a plecat suparat. Spunandu-mi ca cel putin doua zile sa nu dau nici un semn de viata...

Eu, ca boul, desi remuscarea se distreaza acum copios pe seama mea, nu stiu ce sa fac... Sa insist in a-mi cere scuze sau sa fiu ascultator... Si realizez inca odata ca femeile sunt fiinte greu de descifrat... Stau acum tamp, pe marginea patului, si ma tot foiesc, deruland filmul... Nu imi pot gasi nici o scuza, chiar daca in mintea mea scuza exista...

Sunt si putin speriat de mine insumi, pentru ca intamplarea aceasta m-a facut sa ma intreb daca nu cumva am dezvoltat fara sa realizez si alte sentimente in afara de cele de prietenie... Nu as vrea sa dau vrabia din mana pentru cioara de pe gard... Adica nu as vrea sa injectez letal o prietenie cu niste senzatii morganatice... Prietenia sincera este un lucru greu de gasit si trebuie respectat. Protejat.

Asa ca stau acum ca prostul si ma intreb ce este de facut. Si fac ce fac eu intotdeauna cand vreau sa trimit stresul din mine la plimbare: scriu. Acum realizez ca v-am plictisit destul cu patetismul meu asa ca o sa inchei aici...