1985...

Viata este un sir nesfarsit de surprize daca stai bine sa te gandesti... Acum cateva zile primesc un mesaj pe blog si pe mail... Surpriza extrem de mare si extrem de placuta... Un fost coleg din liceu pe care nu l-am mai vazut de mai bine de douazeci de ani imi scria...

Si parca m-am intors brusc in timp... Ciudat este cum ne purtam mereu cu cei din jurul nostru de parca vom fi mereu impreuna si dupa ce nu ii mai vedem incepe sa se astearna pulberea fina a uitarii care in timp devine un strat din ce in ce mai gros si ne amesteca amintiri si date pe care credeam ca nu le vom uita niciodata...

Memoria incepe sa ne joace feste... Asa si acum... Credeam ca fotografia de mai sus este de la sfarsitul liceului... Dar este de la sfarsitul clasei a zecea, inainte de examenul de treapta... Si de la acel mail am reinceput sa intru in contact cu alti fosti colegi... Si ma bucur... Ma vad din nou stand prin clasa in liceu sau in banca uitandu-ma pe geam la altii care jucau baschet in curte...

Te miri ce imagini imi trec prin minte... Am devenit melancolic si siropos... Poate si pentru ca odata cu amintirile au revenit si gandurile ce imi treceau pe atunci prin cap... Am putut sa simt aproape fizic naivitatea varstei si visele ce le aveam pe atunci... Imbatranesc... Doar fizic as vrea eu sa cred... Chiar si numai asa... Imbatranesc...

Unii dintre cei pe care ii stiu de o viata au azi copii mari... Iar eu inca mai caut senzatii... Inca mai vreau aventura... Cand vorbesc cu toti cei pe care altadata ii aveam zilnic in preajma mea si acum doar ne auzim uneori sau ne revedem intamplator ne amuzam reciproc pentru faptul ca ne invidiem reciproc... Fara rautate...

Toate gandurile astea numai la vederea unei singure fotografii... Un maelstrom ametitor... Atat de ametitor incat am senzatia unui gol in stomac intocmai ca acela cand te dai in leagan, la balans maxim... Si realizez brusc ca viata este o continua constructie... Cladim o viata pe amintiri... Invatam din ele si ne folosim de ele atunci cand ne-am astepta mai putin... Uneori nici macar nu constientizam asta...

Ciudat este ca de cand am plecat din tara oameni de la care ma asteptam sa ramana in stransa legatura se instraineaza tot mai tare... In schimb oameni care credeam ca m-au uitat s-au nu m-am mai gandit de multa vreme la ei ma surprind in continuu si fac cum fac si dau de mine...

Oare ce sa insemne asta... Nu cred in lucrurile intamplatoare... Cred ca in Univers nimic nu se pierde, nimic nu se castiga. Totul se transorma... Principiul conservarii energiei din fica de clasa a noua... Sau a zecea?!!

Povestea modului in care am primit aceasta fotografie, in aceasta seara este uluitoare pentru mine... Dizzco mergea pe strada undeva la Nurnberg cu familia, acum doua-trei saptamani... A vazut undeva un artist care i-a adus aminte de cineva si nu putea sa realizeze de cine pana cand - spunea el - si-a dat seama ca semana cu mine... Cu eu cel din liceu...

A ajuns acasa a scris numele pe google, a ajuns la blog... Si uite asa ne-am regasit... Avea aceasta fotografie in computer si mi-a facut o si mai mare suprpriza cand mi-a trimis-o... Aceasta fotografie unde toti avem saisprezece ani si visam sa rupem lumea in doua...

Multumesc Dizzco... Din suflet... Si lui Traian... Pentru ca nu m-ati uitat... Si sa ma iertati pentru ca am crezut asta...

In foto de la stanga la dreapta:
Gabi, Traian, subsemnatul, Adi, Dizzco si Eugen. Ce vremuri! Ce gasca!