POVESTIRI INCREDIBILE (partea a II-a)

Dupa ce am recitit ceea ce am scris ieri am realizat ca in mintea mea, multe evenimente din cele pe care le-am relatat imi par atat de indepartate... Ba chiar am gasit mici scapari cronologice... Adevara,t nu de esenta... Dar totusi... Realizez astfel cata vreme a trecut...

Am sa va spun din capul locului ca nu se face nimeni vinovat pentru ca am renuntat la muzica in 1991... Nimeni in afara de mine... Din 1989 mai cu voia parintilor mei si mai fara voia lor, fusesem invitat intr-un proiect numit "Labirint" *nume dat de strada care ne unea pe mine pe trei dintre noi... Totusi pentru mine capacul de oala, pus la sfarsitul lui 1990, are un nume: Petre Magdin...

Pentru cine nu il cunoaste nu cred ca a pierdut nimic... Dar in vremea aceea inca exista o singura televiziune: TVR... Si Magdin, banatean la origine (din Satchinez daca nu ma insel) a acceptat sa ne bage in emisiune pe noi alaturi de cei de la "Survolaj"...

Zsolt Kerestely (sper ca i-am scris bine numele) a fost la pupitrul de mixaj... Atunci le-am cunoscut si pe fetele de la "Secret" si pe baietii pe atunci relativ proaspat infiintatului "Voltaj"... Fetele de la "Secret" ne innebunisera pe toti... In mod deosebit Cristina, chitarista trupei, de care, inevitabil, m-am indragostit... In secret insa... Mai eram indragostit oficial de inca doua persoane la vremea aceea si eram incurcat destul in acel moment... Pe langa faptul ca arata traznet, fata asta mai dadea bine si in chitara... Asta o facea pentru mine un soi de zeita... Ma intreb pe unde o fi acum...

Aveam o piesa, compozitie proprie, cu un text in limba engleza... "There`s no place for me around here/ I think they don`t want to see us near/ I`ve gotta moive on/ I`ve gotta move on now"... Tin minte clar ca eram obositi cand ne-am dat jos din microbuz in fata sediului TVR... Mai tin minte ca a trebuit sa inregistram intai partea instrumentala si ca nu ne-a iesit decat a doua zi...

Vad in minte extrem de dureros de clar filmul intamplarii de la inregistrarea vocii... Vad cum se aprinde se schimba becul rosu cu cel verde si viceversa... Il aud si acum pe Magdin zbierandu-mi in casti: "stop!! stop!!! stoooop!!!" Ma intrebam ce i s-o fi intamplat... Pentru mine fraza ce a spus-o atunci, dupa asa zisa "cadere" a comunismului a fost un soc... Dintre clabucii pe care i-a facut la gura atunci imi bubuie si azi in minte: "Voi sunteti trupa romaneasca!!! Aveti 10 minute sa scrieti textul in limba romana altfel nu va dau pe post!"....

Tin minte revolta neputincioasa... Aceeasi de care ma izbisem si eu si multi altii in atatia ani in care pumnul pus in gura era o metoda eficace pentru a suprima orice avant... Am inghitit atunci cumva galusca... Dar ea se simte si in ziua de azi in textul ce a iesit atunci de undeva din strafundurile mintii mele furioase: "Nu e loc pentru mine aici/Ma napadesc buruieni si urzici/As vrea sa plec/As vrea sa plec da/Ma vor cauta prin adancuri si munti/Nu ma tem dar as vrea sa renunt/As vrea sa plec"...

Undeva caseta video pe care cei de acasa au inregistrat emisiunea s-a pierdut... De la inregistrarea pentru Radio Romania nici macar nu am primit vreodata o copie... La Radio Romania ne invitase o doamna ce ne vazuse la un festival in Craiova... Acum daca stau bine si ma uit in urma mai erau si oameni care cautau sa ajute... Petre Magdin sigur insa nu a fost unul dintre acestia... Propria sa ignoranta si mediocritate a inecat cine stie cate corabii asemanatoare cu a mea...

Fiindca dupa episodul "Petre Magdin" am jurat ca nu voi mai canta niciodata in Romania... Acest lucru se dovedeste astazi a fi marea eroare a vietii mele... Am decis sa ma indepartez de ceea ce imi placea cel mai mult sa fac din cauza unui bou. Decizie gresita si lipsita total de intelepciune... Dupa evenimentele din iunie 1990 de la Bucuresti, unde am participat din toata inima, evenimentul "Magdin" a inceput sa imi dea deja senzatia ca lucrurile nu stau bine deloc in Romania...

Din acea perioada, singura inregistrare ramasa, este cea din filmul "Piata Universitatii" a lui Stere Gulea din care, in fiecare an, la stiri aud franturi din cantecele ce le-am cantat atunci din balconul Universitatii... Si de acolo inca doua amintiri: Marian Munteanu aruncand sapca in sus fara ca sa o gaseasca mai apoi dupa ce am terminat de cantat unul dintre cantece si o intrebare pusa de unj reporter BBC: "Nu iti este frica sa canti asa ceva?" Am raspuns cu inconstienta varstei: "De ce sa imi fie?!!"...

Era o minciuna... Incepuse sa mi se faca frica... Si am avut dreptate... Aveam sa aflu numai doi ani mai tarziu de ce imi era frica, si sa vad cam ce soi de oameni pusesera cizma pe Romania... Am fost la doi pasi de Ion Iliescu pe culoarele Casei Poporului... Am vazut atunci cum ii cade zambetul de pe buze si cum i se poate citi o rautate fara seaman atunci cand nu are zambetul acela prefacut, de plastic...

Ion Iliescu este un om feroce... Si se manifesta ca atare... I-am vazut cu ochii mei reactia la intrebarea "ce puteti sa ne spuneti despre manifestantii din Piata Universitatii"... Ne-a balacarit pe toti in fel si chip... Eram acolo cand ne-a facut "golani", "derbedei", "elemente reactionare"... I se citea ura pe fata cand, pierzandu-si controlul, a uitat sa zmbeasca... Spun de atunci ca daca Iliescu nu ar avea urechi ar rade circular... Expresia a fost folclor pentru o vreme... Atuinci imi devenise deja foarte clar ca romanii trebuie sa se trezeasca rapid altfel va fi vai de noi... Din nefericire nu s-au trezit...

Stand pe culoarele Casei Poporului, tinuti la distanta de SPP pentru ca sa treaca tiganul ajuns sef al Romaniei eu gandeam cum sa fac sa il strang de gat... Asta gandeam... Il uram deja atat de mult... Si daca pana atunci doar intuiam unele lucruri, viata avea sa imi demonstreze in urmatorii cinci-sase ani ca intuitia mea a fost exacta... Nu eram singur... Langa mine era Carolina Salguero, foto-reporter din New-York... Ne mai scriem uneori chiar daca nu tinem legatura strans...

Va spun toate acestea pentru ca sa intelegeti ca, daca atata vreme am intuit corect ceea ce se intampla, nu vad de ce acum m-as insela... Si pentru ca sa intelegeti cu cine avem a ne lupta noi romanii... Sper ca maine sa pot incepe a scrie cu adevarat faptele si sa va dau cat mai multe nume ale unor personaje pe care poate ca le-ati uitat... Sau poate ca nu...

Acum, cand trag linia de final pentru articolul de azi si gandesc la ce am de scris pentru maine, incep sa realizez foarte clar ca nu eu sunt acela care trebuie sa asculte rabdator ceea ce au de spus altii ci viceversa... Poate asa vor ajunge sa vada celebra luminita de la capatul tunelului... Stiu ca multi vor spune: "dar stai sa vezi ca eu..."... Nu ma intereseaza... Pur si simplu... Am avut prea multa empatie, prea mult bun-simt si prea multa intelegere pentru prea multi, prea multa vreme...