BANAL... (publicat pe 10 februarie 2009)

Uneori ma uit in urma la ceea ce am scris... Si descopar cu surprindere ca mi-am auto-inoculat ideea plecarii de mai multa vreme incet dar sigur... Astazi nu va pot scrie nimic... Am sa va spun probabil ca maine de ce... Va las cu articolul acesta ne-revizuit si va urez o zi buna...

Astazi mi-am dat seama ca sunt gol de idei de o vreme incoace... Nu imi vine nimic in minte mai nimic de doamne-ajuta, ci sunt parca posedat malefic de gandurile banale ale vietii de supravietuire pe care o duc in Romania impreuna cu voi toti...

Bunica mea a murit saptamana trecuta si eu nu am putut fi la inmormantare. Nu i-am fost deloc aproape in ultimii ani cand ar fi avut nevoia cea mai mare. Dumnezeu sa o odihneasca si sa se indure de mine atata vreme cat ma mai tine in viata...

Nu am suportat sa vad niciodata suferinta altora si cinic m-am ascuns dupa scuze de doi bani... Si asta chiar daca i-am iubit. Sau, poate nu sunt capabil sa iubesc cu adevarat pe nimeni... Cine stie... Senzatia ca iubesc a aparut totusi clar in mine de multe ori. Dar cand aratam ce se ascunde in maruntaiele sufletului eram luat in ras sau, mai rau, eram repezit... Poate de aceea am invatat sa fiu mai cinic si mai pragmatic cu cei pe care ii iubesc...

Singurul care m-a mai ajutat zilele acestea a fost soarele, care a rasarit si a stralucit cu putere zilele acestea, dupa atatea zile gri. Chitara mea noua si "roscata", noua mea iubita cum o alint, a adus si ea un pic de lumina in mohorata noastra garsoniera. Si parca in culori e mai bine, uiti de acasa si Bucurestiul e mai prietenos...

Asta daca nu te-ai uitat la ultimele stiri unde niste imbecili s-au batut intr-o intersectie... Oare cum o fi sa ti se reverse testosteronul direct in neuroni? Cat ego mai incape in oamenii care practic sunt un zero barat in fata infinitatii universului si a Creatorului sau?

Am nevoie crunta de o evadare din banal in fantastic. Dar nu am curajul sa fac pasul care m-ar ajuta. Am invatat sa reprim visele la fel ca si marea majoritate si am inceput sa dezvolt pesimismul acela specific romanesc, care duce la resemnare. Si asta in conditiile in care sunt constient de tragicele consecinte pe care toate acestea le au asupra intelectului! Cum o fi la cei care nici nu sunt constienti de aceste lucruri nici nu vreau sa-mi inchipuiesc...

Sau poate ca, pentru si cu structura mea interna, e mai greu? Si cu cat e oare mai usor sa gandesti simplu prin prisma stomacului?!! Daca ai papa bun totul e ok, hrana pentru suflet nu mai trebuieste, asa te ghidezi toata viata, in functie de asta legi prietenii... Trebuia oare sa-mi dezvolt ego-ul in functie de aceste criterii simple ca sa fiu mai fericit?

Nu stiu... Nu stiu nimic... Acum, ma simt banal si neinsemnat chiar si pentru mine, si ma rusinez de asta, de parca as fi gol pusca prima oara in fata unei femei... O fi grav sau e o stare trecatoare?

Nu stiu... Nu stiu nimic... Dar astept salvatoarea zi de maine ca sa imi pot reveni. Si daca nu cea de maine, poate va fi cea de poimaine... Ah! Pandora asta ne omoara...